„Ora astrală” a românilor
Demult, un mare scriitor numit Ștefan Zweig a scris cartea „Orele astrale ale omenirii”, în care „se joacă” frumos cu istoria. „Orele astrale” sunt momente-cheie pentru destinul lumii. La fel se întâmplă și cu popoarele și națiunile: au și ele „ore astrale”. Ora astrală a românilor a fost 1 Decembrie 1918, când s-a împlinit destinul națiunii române. Ziua Națională a României este și trebuie să rămână o ocazie de conștientizare a unuia dintre cele mai importante simboluri naționale românești. Acesta, alături de steag, de stemă, de imn, este întotdeauna înălțător, fiindcă ne scoate din cotidian și ne proiectează în sublim. Acum circa un secol, în anul de grație 1918, s-au reunit toate energiile vitale ale poporului român spre a forma Regatul României întregite. Deciziile luate de națiunea română, prin reprezentanții săi cei mai autorizați, aleși în chip democratic și reuniți la Chișinău (în Basarabia), la Cernăuți (în Bucovina) și la Alba Iulia (în Transilvania), au marcat pentru vecie destinul poporului nostru. România nu s-a întregit atunci, ci, de fapt, s-a regăsit între frontierele sale firești, punându-i sub ocrotirea aceluiași stat, pentru prima oară în istorie, pe majoritatea românilor. Cel mai mare entuziasm național s-a manifestat în Transilvania, unde 1.228 de delegați cu drept oficial de reprezentare și de vot, în numele a mii de localități, al Bisericii, al partidelor, organizațiilor profesionale, al asociațiilor, al școlilor etc., în mijlocul a peste 100.000 de oameni strânși în ordine desăvârșită pe locurile unde Mihai Viteazul reunea pentru prima oară cele trei Țări Române, își exprimau decizia de unire a Transilvaniei și a celorlalte regiuni istorice românești cu România. A fost cel mai important plan de țară din toată istoria românilor, fiindcă prin el s-a făcut însăși țara.
O mărturie clară că acele hotărâri au fost juste a venit după scurt timp, în 1919-1920, atunci când comunitatea internațională a confirmat deciziile poporului român, recunoscând pe plan juridic ceea ce se decisese în 1918.
Unitatea țării - realizată cu atâtea sacrificii și după o îndelungată și dreaptă chibzuință - trebuie să rămână neatinsă, ca tezaurul cel mai de preț lăsat de înaintași. Ștefan cel Mare și Sfânt, Mihai Viteazul, Dimitrie Cantemir, Nicolae Bălcescu, Mihail Kogălniceanu, Cuza și Carol I, Eminescu și Blaga, Avram Iancu și Gheorghe Pop de Băsești, Brătianu și Maniu, Ferdinand I și Regina Maria și atâția alții ne privesc din înalturi și ne cer să le continuăm, nu să le periclităm opera. Iar opera lor este această țară, cu bune și cu rele, precum este și viața. Ziua de 1 Decembrie nu înseamnă numai unirea Transilvaniei cu România, ci mult mai mult: este momentul de glorie al acestui popor, care a fost capabil să se ridice de la supunere și umilință la mândrie, încredere, unitate și demnitate. De aceea, suntem datori să prețuim, să ocrotim și să întărim această moștenire, pe care uităm uneori s-o mai numim patrie. În ea ne sunt strămoșii și amintirile colective, din ea ne vine seva acestor părinți de demult, în ea trăim acum și de ea depinde viitorul copiilor și nepoților noștri.
Temeliile țării unite s-au pus cu un mileniu în urmă, dar rotunjimea ei firească s-a împlinit la 1 Decembrie 1918. Atunci a fost o „oră astrală” a națiunii noastre, atunci s-au scris adevăratele „poeme ale luminii”, cum a spus profetic Lucian Blaga. „Datoria vieții noastre” (Vasile Pârvan) este să ocrotim România, s-o întărim mereu și s-o pregătim pentru un viitor demn, spre a putea fi „mănoasă și în fericire” cel puțin încă 1.000 de ani.