Pelerinajul - credință, memorie și continuitate

În fiecare an, la Iași și la București, generații diferite se reunesc cu prilejul sărbătorilor dedicate Sfintei Cuvioase Parascheva și Sfântului Cuvios Dimitrie cel Nou, Ocrotitorul Bucureștilor. Unii oameni vin pentru prima dată, alții revin an de an, păstrând cu rigurozitate tradiția. În ultimele trei decenii, am fost martoră la creșterea treptată a acestui fenomen. Dacă la începutul anilor ‘90 pelerinajul dura cel mult trei zile, în ultimii ani, perioada de desfășurare a pelerinajului s-a extins până la aproape două săptămâni. Chiar dacă nu se cunosc și nu interacționează direct, credincioșii participă la același eveniment spiritual. Pelerinii nu repetă doar un drum, ci duc mai departe tradiția cinstirii sfinților prin participare, gesturi și experiențe împărtășite. Prin aceste practici, ei contribuie treptat la constituirea unei memorii colective. 

Pelerinajele la Sfânta Cuvioasă Parascheva de la Iași și la Sfântul Cuvios Dimitrie cel Nou, Ocrotitorul Bucureștilor, nu sunt doar evenimente duhovnicești recurente, ci și expresii ale continuității unei memorii spirituale care traversează generațiile. Unele persoane mai în vârstă povestesc cum erau aceste sărbători în anii grei ai comunismului, când lumina sfinților nu a putut să fie ascunsă sub obroc, oricât de mult au încercat autoritățile acelor vremuri. În prezent, oameni care nu i-au cunoscut pe cei de dinaintea lor refac, prin prezență și rugăciune, un gest transmis de părinții și bunicii lor. Astfel, cinstirea sfinților pune în relație generațiile și mărturisește că sfințenia nu aparține exclusiv trecutului, ci rămâne o chemare pentru prezent.

Pelerinajul reprezintă o ieșire din tirania imediatului, din cultura vitezei și a rezultatului măsurabil. Când se așază la un rând care se întinde pe câțiva kilometri pentru a ajunge la racla Sfintei Parascheva, credinciosul intră într-o logică diferită: acceptă să aștepte, să îna­inteze încet, să nu poată controla ritmul și să nu știe exact când va ajunge la destinație. Așteptarea devine un exercițiu de răbdare și încredințare, dar și o ieșire din pretenția de a obține totul imediat. Pelerinul este scos, temporar, din ritmul stimulării continue și al reacției permanente. Rămân constante doar rugăciunea, rostirea Psalmilor și citirea acatistelor Sfinților către care ne îndreptăm pașii și gândurile. Mii de oameni acceptă același ritm lent într-o societate care îi îndeamnă să se grăbească și să ajungă primii. În acest context, așteptarea trăită conștient devine un spațiu al transformării lăuntrice. De aceea, la finalul pelerinajului, credincioșii vorbesc despre pacea și bucuria sufletească pe care le-au primit parcurgând acest drum. 

Pelerinajul presupune renunțarea la iluzia controlului și acceptarea faptului că omul nu este propriul său salvator. Prin intermediul rețelelor sociale, suntem încurajați să credem că ne putem organiza viața prin planificare, autocontrol și performanță. Cursurile și cărțile de dezvoltare personală pot deveni, uneori, o încercare de a elimina orice vulnerabilitate din viața noastră. Dar pelerinajul introduce o experiență diferită: oamenii vin cu intenții și cereri, dar nu pot controla răspunsul pe care îl vor primi. De aceea, pelerinajul nu este o „tehnică religioasă” prin care putem obține ceea ce ne dorim, ci o experiență în care învățăm să așezăm dorințele noastre în relație cu Dumnezeu și Sfinții Săi. Rugăciunea și drumul parcurs până la întâlnirea cu un sfânt nu garantează împlinirea cererilor, ci fac parte dintr-o relație care presupune încredere, libertate și acceptarea faptului că nu cunoaștem întregul sens al propriei vieți. Experiența așteptării la rând timp de 15 sau 17 ore ne ajută să facem diferența între ceea ce putem influența și ceea ce trebuie să învățăm să traversăm fără a avea control deplin. Astfel, într-o cultură care pune mare preț pe autonomie, pelerinajul face vizibilă interdependența oamenilor și raportarea lor la un sens care îi depășește. 

Venim la Sfânta Cuvioasă Parascheva și la Sfântul Cuvios Dimitrie cel Nou, Ocrotitorul Bucureștilor, cu dorința de a se schimba ceva în viața noastră. Dar poate că una dintre schimbările cele mai adânci începe atunci când înțelegem că nu toate lucrurile depind de noi, iar această recunoaștere nu ne micșorează demnitatea, ci ne reașază în adevărul relației noastre cu Dumnezeu. Din această perspectivă, pelerinajul ne învață să avem încredere în Dumnezeu, chiar și atunci când nu putem controla ceea ce ni se întâmplă.