Originile spiritului anti-monahal în România modernă. Principesa Elena Ghica, Dora d’Istria

Când vine vorba de domnitorul Alexandru Ioan Cuza şi măsurile sale în domeniul bisericesc, lumea este confuză. Pe de-o parte, unele dintre măsurile sale au afectat grav Biserica, limitând acesteia posibilităţile de exprimare socială, pe de altă parte, se vorbeşte de faptul că domnul Unirii era totuşi o persoană credincioasă, care ţinea posturile şi alte rânduieli bisericeşti. Adesea, s-a explicat această contradicţie prin comandamente de ordin politic, Cuza trebuind să facă alegeri care nu-i erau pe plac. Însă motivaţia politică nu este de ajuns, deoarece ea nu explică decât în parte secularizarea averilor mănăstireşti şi alte gesturi la adresa Bisericii.

Poate Cuza era credincios, însă avea altă concepţie despre Biserică, iar în acest caz contradicţiile ar fi rezolvate. Această concepţie diferită, uitată de noi cei de azi, dar foarte prezentă în conştiinţa elitelor româneşti din veacul al XIX-lea, o găsim foarte bine exprimată în opera celebrei scriitoare de origine română Dora d’Istria. Dora d’Istria este pseudonimul literar al principesei Elena Ghica, născută la 22 ianuarie 1828, în familia prinţului Mihai Ghica, fiul domnitorului Grigore al IV-lea Ghica al Ţării Româneşti (1822-1828). De timpuriu a primit o educaţie deosebită, mai întâi în cadrul familiei, apoi în şcoli ilustre din străinătate, la Dresda, Viena, Veneţia şi Berlin, devenind una dintre cele mai instruite femei din spaţiul românesc, cu o largă deschidere spre cele mai noi curente culturale şi ideologice ale epocii. Revenită în ţară în anul 1949, Elena Ghica se căsătoreşte cu ducele rus Alexander Koltsov-Massalski, urmându-l pe acesta la Sankt Petersburg. Personalitatea ei puternică şi ideile bine conturate au împiedecat-o să accepte regimul patriarhal şi autocrat din Rusia de atunci. Această atitudine de frondă se vede în două direcţii: respingerea ideilor imperialismului rusesc şi angajarea în lupta pentru drepturile femeilor, fapt care o face pe Elena Ghica o precursoare a curentului feminist. Îmbolnăvindu-se din pricina climei aspre ruseşti, Elena Ghica urmează sfatul soţului ei şi plecă pentru tratament în Elveţia, pentru câţiva ani, de unde întreprinde lungi călătorii în Levantul de care familia ei era atât de legată. În cele din urmă, se stabileşte în Italia, într-o vilă de lângă Florenţa. Opera literară a Dorei d’Istria Debutul ei literar are loc în 1855, cu lucrarea asupra căreia vom insista în cele ce urmează: La vie monastique dans l’Église orientale (Brussels, 1855; 2. Ed., Paris, 1858). A urmat La Suisse allemande (Geneva, 1856; 2. Ed., Zürich, 1860), o descriere în spirit romantic a ţării şi a poporului elveţian, în care autoarea îşi relatează, de asemenea, propriile experienţe în domeniul alpinismului. De altfel, Elena Ghica este prima femeie din lume care escaladează Mont Blanc, la 1 iunie 1960. Următoarele volume, Les femmes en Orient (Zürich, 1859) şi Des femmes, par une femme (Brussels, 1869), se ocupă de situaţia femeii în Levant, respectiv în vestul Europei, militând pentru egalitatea de tratament între bărbaţi şi femei. După romanticul volum dedicat lacurilor din Elveţia (Au bord des lacs helvétiques, Geneva, 1861), Dora d’Istria se îndreaptă spre lumea balcanică, scriind o istorie a albanezilor în România (Gli Albanesi in Rumenia, Firenze, 1873), în care reconstituie istoria propriei familii, de origine albaneză, un volum dedicat poeziei otomane (La poésie des Ottomans, Paris, 1877) şi o carte întitulată Excursions en Rouméllie et en Morée , (Zürich, 1863), în care face elogiul civilizaţiei vechii Elade, subliniind rolul civilizator pe care aceasta l-a avut pentru Europa. Pe lângă aceste volume, principesa a publicat numeroase scrieri literare, istorice, cu caracter politic, social sau religios în reviste de prestigiu din întreaga lume. Pentru meritele ei, a fost onorată cu numeroase distincţii de cel mai înalt nivel. Elena Ghica a trecut la cele veşnice la 17 noiembrie 1888, la Florenţa, rămânând în istorie drept una dintre cele mai cunoscute şi preţuite personalităţi româneşti pe plan mondial în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Occident versus Orient Scrierile Dorei d’Istria au impresionat prin frumuseţea şi eleganţa compoziţiei, prin vastele cunoştinţe demonstrate de autoare în domenii foarte variate ale culturii şi ştiinţei dar, mai ales, prin forţa cu care principesa îşi apără punctele de vedere. Elena Ghica a fost considerată o „cosmopolită“, datorită modului în care se mişcă în diverse spaţii culturale, însă ea a fost o susţinătoare ferventă a civilizaţiei moderne occidentale, cu puternice convingeri liberale în ceea ce priveşte chestiunile politice şi religioase. Mai mult, ea a considerat de datoria ei să promoveze aceste valori „Orientului“, în care, în acea perioadă, era inclus şi spaţiul românesc. Din această perspectivă, principesa Ghica se înscrie în numeroasa serie de intelectuali români care se formează în Occident şi care constată distanţa dintre „lumea civilizată“ a Apusului şi starea jalnică de lucruri din părţile noastre. Încercând să identifice cauzele înapoierii româneşti, aceşti intelectuali stabilesc că totul se datorează ataşării spaţiului românesc la lumea otomană, la Levant, o lume care, prin valorile pe care le promovează, este incapabilă să se dezvolte în spirit modern. Prin comparaţie cu Occidentul, activ, întreprinzător, atent la cetăţean, care încearcă să rezolve problemele oamenilor în istorie, aici şi acum, Orientul este contemplativ, lipsit de preocupare pentru o viaţă politică activă în spirit liberal, nu preţuieşte cetăţeanul, lasă lucrurile să se petreacă de la sine, singura soluţie de salvare a indivizilor fiind boicotul istoriei şi recursul la procedee „mistice“. Evident, aceste (non)valori sunt inutilizabile poporului român pentru a se ridica pe o treaptă superioară de civilizaţie. Unica opţiune a românilor era, prin urmare, de a întoarce spatele „răsăritului“ şi a se integra, din toate punctele de vedere, Occidentului. Printre instituţiile considerate cele mai reprezentative pentru spiritul „oriental“ erau incluse la loc de cinste mănăstirile. Tocmai de aceea, principesa Elena Ghica, în lupta ei cu „orientalismul“, a socotit de cuviinţă să scrie lucrarea, deja citată, La vie monastique dans l’Église orientale. „Pericolul“ monahismului În prefaţa cărţii, autoarea ţine să arate că demersul ei nu are doar un caracter „etnografic“, de a prezenta Occidentului aspecte dintr-un spaţiu exotic, în spiritul acelor relatări de călătorie de care librăriile erau pline în acea perioadă. O deosebire faţă de alţi autori, originari din Occident, este faptul că principesa Elena Ghica construieşte un spaţiu cultural creştin comun, din care fac parte deopotrivă Orientul ortodox şi Occidentul catolic şi protestant. În acest spaţiu al creştinătăţii bântuie, în opinia principesei, o „maladie“, cea a monahismului. Această „maladie“ s-a menţinut recurentă în Orient, în timp ce în Occident, la un moment dat, s-a încercat combaterea ei, însă, conform Elenei Ghica, maladia a recidivat, cu consecinţe funeste pentru „civilizaţie“: „Chestiunea monahismului este astăzi o problemă de interes universal şi care merită cea mai mare atenţie din partea celor care se preocupă de bunăstarea şi progresul umanităţii. Cei care cred că monahismul este incompatibil cu dezvoltarea modernă a societăţii nu pot privi fără nelinişte eforturile uriaşe care se fac pentru a se cuceri terenul pierdut“. Lucrarea este, prin urmare, şi un semnal de alarmă, la adresa celor care nu iau în serios acest „pericol“ şi tolerează refacerea proprietăţilor monastice sau implicarea ordinelor monahale în educaţia tineretului. Prezentarea situaţiei din Orient, unde monahismul s-a păstrat cel mai bine, este de natură să atragă atenţia asupra consecinţelor rele pe care le-ar avea recrudescenţa acestui mod de viaţă. Însă, de unde această opinie extrem nefavorabilă la adresa monahismului, mai ales că Elena Ghica nu se afirmă ca o persoană ostilă creştinismului? Din convingerea fermă că monahismul reprezintă o deturnare a adevăratului spirit al creştinismului. Un misticism ce „curge“ în lume „Viaţa monastică nu este un fenomen care s-a manifestat doar în sânul popoarelor creştine. Din cele mai vechi timpuri, vedem anahoreţi pioşi, adepţi fervenţi ai brahmanismului, retrăgându-se în pădurile Indiei, unde, sub un cer mereu senin, naturii pare să-i placă să-şi etaleze întreaga măreţie. Geniul mistic al religiei hinduse a favorizat, fără îndoială, dezvoltarea vieţii eremitice. Însă climatul a îndemnat aceste rase înclinate spre indolenţă să evite greutăţile activităţilor sociale, pentru a se dedica cu totul plăcerilor unei contemplaţii vagi, stimulată de valurile mării Bengalului“. Ideile prezentate de principesa Ghica nu sunt deloc originale, ci fac parte din imaginarul „ştiinţific“ al epocii, pe care orice om „civilizat“ din Occident le accepta, idei care marcau o diferenţă clară între Orient şi Occident, cum ar fi: diferenţa de spirit între popoarele orientale şi cele din Occident, favorizată şi accentuată de climat şi prezenţa unui spirit „mistic“ caracteristic Orientului, care se opune activismului specific Occidentului: „Pe când Occidentul caută de atâta vreme mişcarea perpetuă, India se străduie încă să găsească repaosul absolut!“. Misticii indieni, prin modul lor de viaţă şi învăţăturile lor, au limitat drastic, în opinia Elenei Ghica, dezvoltarea societăţii indiene: „Ei nu şi-au propus să ofere lumii spectacole grandioase şi învăţături sublime. Preocupaţi doar să se sustragă frământărilor existenţei şi să revină la sânul lui Brahma, din care toate făpturile răsar, ei generează celorlalţi reprezentanţi ai rasei umane acel vag sentiment de simpatie pe care panteismul îl inspiră“. Un moment în care acest lucru a părut să se schimbe l-a reprezentat activitatea lui Buddha Sakyamuni. Acest fiu de prinţ, crede principesa Ghica, a produs o revoluţie în conştiinţa subcontinentului indian, prin abolirea sistemului de caste şi prin afirmarea faptului că oamenii, „chiar şi cei din categoriile cele mai vitregite, sunt chemate, asemeni castelor preoţilor şi războinicilor, la perfecţiune din punct de vedere al vieţii religioase, adică la cea mai înaltă formă de existenţă la care o făptură poate să spere“. Însă mesajul revoluţionar al lui Buddha a fost repede uitat: „Dintr-o viziune mistică, prin care fondatorul ei dorea să ajute la emanciparea Indiei, a rezultat în cele din urmă forme din cele mai ciudate ale despotismului temporal şi spiritual, care uimesc lumea civilizată prin cruzimi demne de zilele Romei imperiale“. Cea mai mare deturnare a cunoscut-o monahismul buddhist, ale cărui principii s-au răspândit în lume, ajungând până în Palestina, unde a influenţat curentul spiritual al esenienilor, de a căror nume mulţi leagă originile creştinismului. Revoluţia creştină şi deturnarea operată de monahism Însă, în opinia principesei Ghica, „fondatorii Bisericii creştine nu au manifestat nici un entuziasm pentru doctrina şi practicile esenienilor. Niciodată viaţa nu a fost atât de legată de mişcările religioase şi sociale ale epocii precum a fost viaţa apostolilor. Nu întâlnim la aceştia nimic din gustul yoghinilor pentru contemplaţie, din practicile formaliste ale mănăstirilor buddhiste sau ale comunităţilor eseniene. Urmând exemplul lui Hristos, existenţa lor este esenţialmente militantă; opera lor este inspirată de o devoţiune fraternă faţă de toţi cei care suferă. Ei au dezvoltat o morală accesibilă tuturor, valabilă şi pentru stăpân şi pentru sclav, pentru fecioară şi pentru soldat, pentru toţi cei în stare să înţeleagă rostirile evanghelice şi pentru toate inimile dispuse la iubire. Adevărata religie, religia universală în spirit şi adevăr, care conţine toate elementele pentru emanciparea umanităţii şi a progresului acesteia, a fost în sfârşit revelată lumii!“. Este, fără îndoială, o viziune grandioasă asupra creştinismului, care pune această religie la temelia civilizaţiei moderne şi care se constituie într-un răspuns bine articulat la adresa celor care negau cu totul importanţa creştinismului. Preţul plătit a fost însă mare: convertirea creştinismului mai mult într-o doctrină socială şi transformarea monahismului în lada de gunoi în care au fost adunate toate neîmplinirile religiei lui Hristos. Monahismul reprezintă pentru principesa Ghica o deturnare a adevăratului spirit creştin, operat de persoane incapabile să menţină lupta socială şi nemulţumite de presiunea autorităţilor: „În loc să se târască laolaltă cu mulţimile la picioarele tronului Cezarilor, nu era mai bine să se caute în deşert domnia egalităţii, virtuţii şi fraternităţii?“. De această tendinţă s-au făcut „vinovaţi“ mai ales părinţii deşertului egiptean, în frunte cu Sfântul Antonie, a cărui operă a găsit în Sfântul Atanasie cel Mare un encomiast extrem de tenace. Lucrul acesta nu este de mirare. Sfântul Antonie devine în perioada în care scrie principesa Ghica un erou romantic, subiect a numeroase opere literare, în care Sfântul este întruchiparea celui care caută cu orice preţ să deturneze natura umană în numele altei naturi, divine. Instituţiile monastice create au purtat încă de la început, crede Elena Ghica, „germenii decadenţei şi ai morţii. Principiile pe care monahismul s-a aşezat sunt departe de adevăratele principii ale creştinismului, aşa cum sunt expuse în vorbele Mântuitorilor şi scrisorile Apostolilor. Hristos şi discipolii săi şi-au făcut în ceea ce priveşte luptele existenţei de zi cu zi o idee complet diferită decât cele ale Sfinţilor Antonie, Arsenie sau Macarie. Pentru ei, nu se punea în discuţie abandonarea lumii, oricât de decadentă ar fi fost aceasta, ci au căutat să lupte împotriva elementelor rele din societate până la eliminarea lor, prin puterea binelui şi energia dată de exemplele cele potrivite. Au opus egoismului, care este esenţa însăşi a spiritului lumii, toată abnegaţia eroică a devoţiunii creştine: aceasta este regula care trebuie să călăuzească pe orice fidel al Evangheliei“. Mergând pe aceeaşi linie, Elena Ghica îl opune pe Apostolul Pavel Sfântului Antonie: „Antonie contemplă, Pavel acţionează. Pavel luptă, nu contra himerelor, dar împotriva inamicilor umanităţii, nu împotriva viselor, ci împotriva Romei şi a sinagogii, împotriva universului, furtunilor, împotriva tuturor elementelor şi puterilor care îi juraseră pieirea“. Apostolul Pavel capătă astfel chip de revoluţionar modern, în timp ce monahii devin umbre ale unei lumi imaginare, crepusculare. În lavrele româneşti Fără a înţelege că monahismul, în pofida dimensiunii contemplative, a fost un factor activ în dezvoltarea civilizaţiei creştine, principesa Ghica îl acuză că a contribuit foarte mult la starea de înapoiere şi decadenţă a lumii Levantului, în particular la cea a lumii româneşti. După ce epuizează din punct de vedere teoretic problema raportului dintre monahism şi modernitate, Elena Ghica trece la descrierea situaţiei monahismului din diverse zone ale Orientului otoman, printre care şi situaţia din Moldova şi Ţara Românească. Mai precis, autoarea descrie situaţia a patru mănăstiri importante din principatele dunărene, anume Căldăruşani, Cernica, Neamţu şi Văratic. Descrierea, de esenţă romantică, conduce spre reverie şi contemplarea frumuseţilor de care sunt înconjurate mănăstirile româneşti. Însă această „vrajă“ pe care o creează mănăstirile trebuie ruptă pentru ca adevărul şi progresul să triumfe. Iar acest lucru trebuie făcut chiar şi în pofida amintirilor copilăriei: „Chiar dacă am crescut într-o biserică complet aservită dominaţiei monahilor, mă situez, în această lucrare, de partea adversarilor lor, deoarece viziunea acestora mi se pare mai apropiată de Evanghelie, de filosofia sănătoasă, a adevăratelor interese ale umanităţii. Am sacrificat astfel pe altarul adevărului prejudecăţile şi simpatiile tinereţii mele“. Această emancipare tinde Elena Ghica să o afirme în diversele dialoguri, reale sau inventate, cu care-şi pigmentează descrierea mănăstirilor româneşti, în care, în stilul lui Platon, combate pe cei care au ceva de spus în apărarea mănăstirilor. Aceste dialoguri din capitolele „româneşti“ ale cărţii rezumă foarte bine întreg imaginarul negativ pe care o parte din elitele româneşti le aveau la adresa mănăstirilor, în care, alături de aspectele „filosofice“, intră elementele concrete legate de proasta sau ticăloasa utilizare a bunurilor bisericeşti şi felul în care era încălcată suveranitatea naţională de egumenii mănăstirilor închinate. Sensul reformelor bisericeşti ale lui Al. I. Cuza Toate aceste elemente au format cadrul ideologic şi mental care au condus în cele din urmă la reformele monahale ale lui Alexandru Ioan Cuza. Istoria a reţinut însă doar aspectul economic, social şi naţional, ignorând însă dimensiunea religioasă pe care le-a avut aceste reforme. Alexandru Ioan Cuza era un credincios, însă religiozitatea sa mergea pe aceleaşi căi cu ale Elenei Ghica. El dorea sincer să reformeze Biserica şi să o aducă pe căile activismului social, dar limitând în acelaşi timp rolul monahismului şi promovând preoţimea de mir. Nu întâmplător, în deceniile care au urmat, majoritatea episcopilor au fost recrutaţi din rândurile preoţilor văduvi. Preţuirea deosebită pe care Cuza a avut-o pentru Sfântul Calinic de la Cernica nu este, prin această prismă, deloc contradictorie, deoarece marele ierarh putem spune că întruchipa virtuţile lui Antonie cu cele ale Sfântului Pavel, aşa cum le prezintă principesa Ghica. Parfumul tainic al rugăciunii Revenind la principesă, nu putem totuşi încheia fără a arăta faptul că, deşi se străduieşte raţional să scape de „vraja“ monahismului, în anumite momente ea se dă bătută. Este remarcabil în acest sens fragmentul despre monahul cu darul vederii: „În timp ce traversam curtea mănăstirii, un bătrân cu barba albă ca omătul a trecut pe lângă mine, cu capul aplecat şi cu o pâine sub braţ. Mi-a pronunţat numele fără să ridice ochii şi fără să se oprească“. Uimită, principesa a cerut lămuriri celorlalţi monahi, care i-au spus că bătrânul este un „văzător“, bătrân de o sută de ani: „El are darul profeţiei, spuneau călugării, însă evităm să discutăm acest lucru de faţă cu străinii, deoarece mulţi vin să-l consulte precum un vraci, un magician, iar noi nu vrem ca mănăstirea să capete renumele de centru al vrăjitoriei“. Căutând să-l regăsească pe bătrânul monah, principesa primeşte din partea lui o privire care îi produce teamă şi nesiguranţă, teama celui necunoscător în faţa hăului divin. În schimb, la Căldăruşani, ea are parte de celălalt aspect al credinţei, cel al blândeţii şi proximităţii lui Dumnezeu, deşi la ceas de întuneric: „Sunetul clopotului care anunţa privegherea ne chema la biserică. Era miezul nopţii. Clopotele sunau cu toată puterea, răspândindu-şi vocile în câmpia nesfârşită. Luna, strălucind deasupra ochiurilor de lac, făcea să sclipească fiecare unduire. Privighetoarea, ascunsă printre arbori, îmbăta aerul cu cântecul ei melodios. Natura întreagă ne invita nu la somn, ci la admirarea creaţiei lui Dumnezeu. Deja, când am ajuns înaintea uşilor bisericii, inima mea înclina spre reculegere şi rugăciune. Slujbele care se oficiază în nopţile minunate ale Orientului nostru sunt poate una din cele mai importante moşteniri ale geniului religios al părinţilor noştri“. Romantism? Sentimentul unei realităţi sistematic ignorate în numele raţiunii? Dora d’Istria şi-a dat propriile răspunsuri. Alţii, mai târziu, îşi vor asuma deplin temerile şi parfumul credinţei, în particular, ale vieţii monahale.