Ortodoxia - închinare în duh şi adevăr

Ortodoxia este taina Întrupării lui Dumnezeu şi a dumnezeirii omului. Comunitate dogmatică, liturgică şi duhovnicească în care spiritualitatea firească este martiriul, Biserica Ortodoxă este Biserica Sinoadelor şi a Părinţilor. Ortodoxia nu reprezintă un tezaur pasiv, aparţinând trecutului, ea este şi veche, este şi tânără, este şi a tradiţiei, şi a viitorului eshatologic. Mărturisirea Ortodoxiei este condiţionată de acceptarea adevărului dogmatic al Întrupării, iar Întruparea este mărturisită şi celebrată prin cultul adresat sfintelor icoane. Duminica Ortodoxiei consfinţeşte acest triumf al credinţei în Dumnezeu cel întrupat şi al cinstirii icoanelor. Un interviu cu diac. prof. Ioan I. Ică jr de la Facultatea de Teologie "Andrei Şaguna" din Sibiu.

Părinte profesor, odată cu anul 843, când s-a restabilit cultul icoanelor, prima duminică din Postul Mare a fost numită Duminica Ortodoxiei. Cum s-a ajuns la această hotărâre? Ceea ce trebuie să ştim şi ceea ce ne spun şi cercetările istorice este faptul că nu a fost de la început aşa. În primă fază, prima duminică din Postul Mare a fost socotită şi închinată cinstirii profeţilor, lucru care era într-un fel firesc pentru creştinii deja intraţi în perioada postului, imediat după duminica izgonirii lui Adam din Rai, refăcând într-un fel în plan interior călătoria umanităţii după căderea în păcat spre Învierea Domnului nostru Iisus Hristos. Astfel că, pe drumul acesta al umanităţii căzute, Dumnezeu i-a luminat şi i-a condus pe oameni prin intermediul profeţilor. Aşa se face că, la origine, prima duminică din Postul Mare a fost închinată profeţilor: lui Moise, Aaron, lui Samuel, tuturor acestor persoane sfinte care i-au călăuzit prin Legea divină pe oamenii căzuţi în păcat spre descoperirea lui Dumnezeu, anunţând în acelaşi timp taina venirii unui Mântuitor şi a unui Răscumpărător. Acest lucru ni-l spune şi imnografia Duminicii, care face aluzie la mărturisirea venirii Mântuitorului de către profeţi, mărturisire pe care apoi, după venirea Mântuitorului Iisus Hristos, a propovăduit-o şi o propovăduieşte Biserica prin icoane. Astfel că e o legătură strânsă între profeţi ca vestitori ai tainei Întrupării şi Biserică, care îşi mărturiseşte credinţa în Întrupare, în realitatea Întrupării prin alcătuirea, realizarea şi prin cinstirea sfintelor icoane. Duminica Ortodoxiei are semnificaţia, şi valenţa, şi reamintirea unui eveniment important din istoria Bisericii bizantine, şi anume gestul din 11 martie 843, atunci când Biserica a reuşit să depăşească cel de-al doilea iconoclasm, cum este numit. Iconoclasmul a fost criza care a zdruncinat societatea creştină a Bizanţului timp de 120 de ani. Nici o altă erezie din istorie nu a frământat Biserica şi nu a produs atâtea tensiuni şi persecuţii cum a fost iconoclasmul, care a avut două faze. O primă fază o reprezintă începutul anului 700 până la 787, care s-a încheiat cu Sinodul VII Ecumenic, dar, după alte câteva decenii, iconoclasmul a revenit din cauza împăraţilor de la putere. Astfel se face că tocmai la 843 lucrurile au intrat pe un făgaş şi societatea bizantină într-un fel s-a stabilizat. Cum au contribuit cele două împărătese ale Bizanţului la biruinţa ortodocşilor? Este interesant faptul că şi Sinodul VII Ecumenic din 787 a fost prezidat de către o împărăteasă, de către împărăteasa Irina, şi restaurarea sau triumful icoanelor echivalat cu triumful Ortodoxiei a fost prezidat tot de o împărăteasă, pe nume Teodora. Poate acest lucru s-a întâmplat şi datorită sensibilităţii femeilor spre artă, spre frumos şi sublim în legătură cu imaginea şi frumuseţea icoanei. A fost aşadar un triumf, o stare cu acte de pocăinţă, cât şi de bucurie şi de triumf bisericesc şi duhovnicesc. Chipul lui Hristos - punct de împăcare între Imperiu şi Biserică Cum s-a transformat acest triumf local într-o sărbătoare a întregii Ortodoxii? Cu o seară înainte, toţi credincioşii ortodocşi s-au adunat la biserica din afara zidurilor cetăţii, la Vlaherne, biserică închinată Maicii Domnului, au săvârşit acolo priveghere de toată noaptea, apoi spre dimineaţă au plecat în procesiune, străbătând toată capitala bizantină, cu prapuri, cu icoane, cu cântări, cu imne duhovniceşti, după care au ajuns la Sfânta Sofia, care era în posesia iconoclaştilor, a celor care erau împotriva icoanelor. Aici, cu noul patriarh Metodie au intrat, practic, ortodocşii, după mai bine de 100 de ani, în posesia celei mai mari şi mai frumoase catedrale din lumea răsăriteană. A avut astfel un gest de reînnoire, de reîmpăcare şi de reconciliere a Imperiului şi a Bisericii, între monahi, popor şi ierarhie, care s-au împăcat acum în jurul Ortodoxiei şi în jurul icoanelor. Icoana şi chipul lui Iisus Hristos au devenit punctul de împăcare şi Ortodoxia a devenit din nou liantul societăţii bizantine. A fost un eveniment atât de important pentru lumea bizantină, deşi iniţial a fost doar o sărbătoare locală, un triumf local, încât credincioşii au simţit nevoia să-l permanentizeze în fiecare an, răspândindu-se apoi în toate localităţile din Imperiu, intrând pe urmă şi în componenţa Triodului. Aşa se face că toţi ortodocşii prăznuiesc astăzi această sărbătoare care are la origine un eveniment istoric şi duhovnicesc. Aşa se face că triumful icoanelor a fost în acelaşi timp triumful Ortodoxiei, şi nu numai al unei Ortodoxii teoretice, dogmatice, ci al unei Ortodoxii cultice, liturgice, duhovniceşti. Care este rolul acestei Duminici în pregătirea noastră spre luminatul praznic al Învierii? Duminica Ortodoxiei ne atrage atenţia că urcuşul nostru duhovnicesc este condiţionat de credinţă. Adam l-a pierdut pe Dumnezeu prin faptul că şi-a pierdut credinţa în Dumnezeu, a ascultat de diavol şi s-a apropiat de materie, iar noi, ca să găsim calea spre Dumnezeu, avem nevoie de credinţă, dar nu orice fel de credinţă, ci credinţa într-un Dumnezeu întrupat. Noi, ca şi creştini, care mergem spre Dumnezeu şi pe calea postului ca să fim alături de El în taina Crucii şi Învierii Lui, nu putem să facem acest pelerinaj fără icoana Lui. Acest drum fără călăuza credinţei este cu neputinţă. Biserica Ortodoxă insistă, astfel, pe un fapt: dacă Duminica Crucii e în mijlocul postului, primele duminici sunt duminici dogmatice, aşa cum spune foarte frumos părintele Makarios Simonopetritul, Duminica icoanelor şi Duminica Sfântului Grigorie Palama, a luminii necreate, iar ultimele duminici, după Duminica Crucii, sunt duminici ale asceţilor, Duminica Sfântului Ioan Scărarul şi Duminica Sfintei Maria Egipteanca. Sunt, deci, două condiţii: să cunoşti învăţătura ortodoxă, care este concretizată în icoane şi în lumina şi energia necreată a lui Dumnezeu. Însă nu poţi fi ortodox dacă nu îţi asumi şi spiritualitatea ortodoxă, deci dogmatica ortodoxă concentrată în icoană şi în lumina necreată trebuie şi cinstită, şi trăită, aşa cum ne-a arătat Sfântul Ioan Scărarul sau Cuvioasa Maria Egipteanca. Acest lucru ne învaţă şi Postul Mare, dacă îl privim în toată desfăşurarea lui. În centru e Crucea, dar, până la aceasta, Biserica ne propune meditaţia şi adâncirea tainei şi credinţei, iar după aceasta, accentul cade pe pregătirea ascetică şi duhovnicească. Icoana, un concentrat al credinţei Cum se ajunge la mărturisirea lui Dumnezeu prin limbajul icoanei? Aşa cum am văzut, prăznuirea Duminicii Ortodoxiei nu este numai un eveniment istoric, ci are şi o semnificaţie duhovnicească, pentru că mărturisirea Ortodoxiei este condiţionată de acceptarea adevărului dogmatic al Întrupării, iar Întruparea este mărturisită şi celebrată prin cultul adresat sfintelor icoane. Nu există Ortodoxie fără Întrupare şi nu există Întrupare reală fără icoană. Deci lucrurile acestea le-au ştiut dintotdeauna, mai întâi bizantinii şi apoi toţi ortodocşii. Icoana este o condensare a credinţei, un concentrat al credinţei ortodoxe. În icoana lui Hristos se concentrează mărturisirea atât dogmatică, cât şi liturgică şi duhovnicească a tainei Întrupării lui Dumnezeu. Aşa cum afirma părintele Dumitru Stăniloae, în Biserică ne împărtăşim şi avem trei realităţi: a cuvântului centrat pe Evanghelie, a prezenţei Trupului şi Sângelui Mântuitorului - Euharistia şi a imaginii, a icoanelor care împodobesc atât iconostasul, cât şi întregii pereţi ai bisericii. Icoana nu exprimă numai un frumos, o estetică a frumosului în Ortodoxie, cât mai ales un adevăr dogmatic, liturgic şi duhovnicesc. Să nu uităm că în spatele auririi, al culorilor stau rugăciunea, meditaţia şi postul. Înainte de a pune culoare, călugării sau alţi pictori se pregătesc intens. Astfel că icoana exprimă şi o anumită stare pe care credinciosul trebuie să o aibă. Iar aşa cum spunea şi Serghei Bulgakov, existenţa icoanelor arată că Dumnezeu poate fi reprezentat în om, care încă de la creaţie este după chipul (eikon în limba greacă) lui Dumnezeu. Trebuie să afirmăm că este greu de conceput că sensul şi limbajul icoanelor ar putea fi înţelese în afara cadrului lor natural, care este acela al Bisericii Ortodoxe şi al Liturghiei sale. Icoana este parte integrantă, componentă a slujirii liturgice, pentru că ceea ce textele sfinte şi imnografia exprimă în cuvinte, icoanele arată prin reprezentare şi culoare. Prin Ortodoxie, Europa îşi câştigă vechea tradiţie culturală Tradiţia spiritualităţii ortodoxe româneşti se dovedeşte a fi fost de-a lungul veacurilor vie şi neîntreruptă. Vorbiţi-ne despre legătura aceasta a spiritualităţii ortodoxe cu poporul român. Din punct de vedere istoric, lucrul chiar aşa a stat, geneza poporului român a coincis cu încreştinarea poporului român, iar încreştinarea poporului român a luat forma aceasta specială a ataşamentului faţă de Ortodoxie, care este un unicat în interiorul popoarelor europene. Suntem practic singurul popor latin care am ales şi ne-am identificat în forma răsăriteană de creştinism. Acest lucru a fost plâns de către unii intelectuali şi sociologi români, care au afirmat că Ortodoxia ne-a ţinut în spaţiul asiatic, că din cauza Ortodoxiei am fost legaţi de Fanar şi de Moscova şi nu am devenit un chip european. Ei susţin că am fi fost mai europeni dacă am fi fost romano-catolici sau protestanţi. Nimic mai fals, pentru că Bizanţul face parte din vechea Europă. Lumea occidentală a apărut târziu în istoria spirituală a continentului european. Cea mai veche formă de creştinism şi de sinteză culturală a fost între Roma, Grecia şi iudaism, iar ea a aparţinut Bizanţului. Din Bizanţ au plecat şi manuscrisele lui Aristotel şi Platon, care au făcut mai apoi Renaşterea şi Umanismul în Occident. Astfel că lamentaţiile care s-au făcut şi se mai fac, că Ortodoxia ne-a scos afară, sunt total nefondate. Iar acum, prin intrarea popoarelor ortodoxe în Uniunea Europeană, Europa îşi câştigă de fapt vechiul ei plămân, vechea ei tradiţie culturală, la fel de venerabilă şi respectabilă, şi are nevoie de tradiţia ortodoxă, pentru că simte că aceasta, şi poate mai ales Ortodoxia românească, e la punctul acesta de contact între latinitate şi Orient, făcând posibilă medierea aceasta dintre cele două emisfere, orientală şi occidentală, ale umanităţii. Astfel că Ortodoxia românească are o poziţie unică, pe care poate să o exploateze şi să o arate. Nu trebuie să deplângem acest lucru, ci, mai degrabă, ar trebui să ne felicităm pentru că românii au avut capacitatea aceasta de a primi semnale diferite. Am fost la fel de deschişi faţă de tradiţia răsăriteană, dar în acelaşi timp deschişi şi faţă de cultura occidentală, faţă de valori, raţiune, artă. Am fost în stare să facem toate aceste sinteze unice în felul lor şi asta arată că geniul românesc ar putea să mai aibă de spus multe lucruri umanităţii. Care este rolul Ortodoxiei astăzi în Uniunea Europeană? Rolul Ortodoxiei este acela de a da mărturie în diferite forme de creştinism care s-au format de-a lungul timpului, de a da mărturie despre creştinismul apostolic, despre creştinismul patristic, filocalic, aşa cum s-a concretizat el în cultul, în spiritualitatea ortodoxă şi în teologia Sfinţilor Părinţi, în experienţa eclesială ortodoxă până la urmă. Pentru că omul european, şi până la urmă omul din toate timpurile, va avea nevoie de acest mod specific de înţelegere a relaţiei dintre Dumnezeu şi om, pe care îl vehiculează atât Liturghia ortodoxă, cât şi spiritualitatea ortodoxă, unice în felul lor. Noi pur şi simplu trebuie să dăm mărturie şi să explicăm oamenilor pe limbajul lor acest creştinism al începuturilor, pe care lumea îl aşteaptă şi de care are nevoie. Astăzi vedem că mulţi dintre occidentali descoperă Ortodoxia, dovedind astfel că ea este o credinţă vie. Cum vedeţi şi ce ar trebui să semnifice pentru noi, cei botezaţi în credinţa ortodoxă, întoarcerea unor occidentali spre Ortodoxie? Este un fenomen îmbucurător şi care ne arată că oamenii sunt într-o continuă căutare a Adevărului şi a mântuirii. Sunt numeroase cazurile în Occident de trecere la Ortodoxie, descoperind credinţa adevărată fără nici o îmbrăcăminte a tradiţiilor, obiceiurilor, aşa cum o avem noi. În Occident, din lipsa acestora, cei care descoperă Ortodoxia o descoperă direct, şi descoperă credinţa în Mântuitorul Iisus Hristos, pe Maica Domnului, credinţa în sfinţi şi sfintele icoane fără tradiţiile şi obiceiurile pe care le avem noi, ca ţară ortodoxă. Este până la urmă un îndemn de a privi mai atent la bogăţia noastră şi de a ne-o însuşi şi valorifica. Este interesant faptul că, iată, occidentalii trec la Ortodoxie prin descoperirea ei, iar românii noştri trec la alte dominaţiuni trecătoare din alte părţi ale lumii şi Europei. Prin aceste întoarceri ale occidentalilor se arată că Ortodoxia are ceva de spus şi deţine o bogăţie impresionantă, o credinţă vie în Mântuitorul nostru Iisus Hristos şi că ea nu este numai o credinţă a persoanelor în vârstă, "a babelor" cum se spune, a celor care se gândesc la sfârşitul vieţii lor, ci ea se adresează tuturor culturilor şi vârstelor. Aţi spus că Ortodoxia este vie şi mereu aproape de oameni, de suflet şi societatea noastră este o societate vie, cu tineri de la care se aşteaptă mult. Ce oferă Ortodoxia tânărului de azi? Are multe de oferit şi de arătat, şi de îndrumat tinerilor noştri. Mă gândesc la amploarea, avântul şi prezenţa tinerilor imediat după Revoluţie în biserici, pentru că acolo se exprimau şi se simţeau ei înşişi. Astăzi există o oarecare derută în sânul adolescenţilor. Este acum o provocare la adresa Bisericii, prin preoţii săi, prin studenţii la Teologie, prin profesorii de religie, care caută forme noi de a se apropia de sufletul generaţiei de azi, supusă unor ispite mult mai complexe şi mai rafinate decât erau în alte vremuri. Dar Biserica nu trebuie să intre în panică, că nu are de ce, are mesajul Învierii, al predicii Domnului nostru Iisus Hristos, al libertăţii şi iertării, iar frumuseţea lui duhovnicească se adresează tuturor. Astfel că Ortodoxia este şi veche, este şi tânără, şi a tradiţiei, şi a viitorului eshatologic, şi are şi va putea să găsească şi calea spre noua generaţie, care nu este poate chiar atât de pierdută cum spun unii. Părinte, dacă ar fi să vorbiţi despre Ortodoxie în câteva cuvinte, ce aţi spune? Ortodoxia este taina Întrupării lui Dumnezeu şi a dumnezeirii omului, dacă ar fi să dau o definiţie scurtă. Este credinţa care dă mărturie despre faptul că Dumnezeu se întrupează, dar se întrupează ca să ne ridice pe noi la bogăţia harului şi la bogăţia dumnezeirii Lui. Aceasta face şi specificul său dogmatic, liturgic şi duhovnicesc.