Ospiciile de pe lângă mănăstirile noastre

De-a lungul existenţei ei, nu numai că a acordat o îngrijire specială bolnavilor, creând pe lângă mănăstiri cunoscutele bolniţe şi dezvoltând ulterior adevărate spitale, ci Biserica Ortodoxă Română s-a aplecat cu maximă responsabilitate asupra vieţii unor oameni care sufereau de alte boli decât cele întâlnite la tot pasul, bolile psihice. Aceasta face ca ea să fie mai mult decât o întâmplare în istoria psihiatriei.

 

Rolul Bisericii în ceea ce priveşte ajutorarea bolnavilor este evident atât de-a lungul istoriei, cât şi în zilele noastre. În ţara noastră, primul spital public a funcţionat între anii 1619 şi 1641 la Suceava, fiind ctitorit de mitropolitul Anastasie Crimca, iar obştile mănăstirilor româneşti s-au pus în slujba bolnavilor, prin îngrijirea acestora în cunoscutele bolniţe. Plecând de la aceste bolniţe de pe lângă mănăstiri, ulterior s-au construit adevărate spitale (Spitalul Colţea 1704 şi Spitalul "Sfântul Pantelimon" - 1735-1752 din Bucureşti; Spitalul "Sfântul Spiridon" din Iaşi - 1757).

 

 

Mai puţin cunoscut este însă faptul că Biserica Ortodoxă Română a avut şi continuă să aibă o legătură foarte strânsă cu bolnavii psihic, pe care i-a îngăduit mereu pe lângă ea şi i-a ajutat.

 

 

După cum ne-a spus dl Constantin Romanescu, medic psihiatru, profesor universitar de istoria medicinei şi psihiatrie şi membru de onoare al Academiei de Ştiinţe Medicale, Biserica Ortodoxă are două merite: acela de a fi făcut foarte mult şi de a nu fi făcut public aceasta. În urma cercetărilor întreprinse, profesorul Romanescu constată că, în timp ce ortodoxul a fost foarte tolerant cu nebunia şi cu nebunul şi a considerat bolnavul mintal un nenorocit încă de când a apărut Biserica Ortodoxă, catolicul a fost poate mai înţelept din punct de vedere administrativ şi social, atent şi la societate şi a protejat societatea mai mult decât pe bolnav. "În jurul bisericilor ortodoxe întotdeauna au existat câţiva nenorociţi, doi-trei epileptici, mai ales copii, doi-trei demenţi, doi-trei handicapaţi, iar mănăstirile ortodoxe, şi nu numai la noi, ci şi în Bulgaria, Grecia, dar la noi în special, aveau, în mare măsură, pe lângă rostul lor de a fi lăcaşuri de închinăciune, rol de instituţii de psihiatrie spontan apărute sau spontan organizate. Eu nu-mi aduc aminte de mulţi dintre nenorociţii mei de bolnavi (şi îi măsor cu miile, poate mai mult) să nu fi fost în viaţa lor de câteva ori pe la vreo mănăstire, chiar ca bolnavi. Nu se aude în Biserica Ortodoxă că bolnavul mintal este un vinovat", continuă medicul psihiatru.

 

 

Mănăstirea Adam a avut un rost necunoscut în psihiatrie

 

 

Astfel, în ceea ce priveşte ospiciile, menţionăm mai întâi Ospiciul "Sfânta Vineri", care a fost întemeiat în preajma Bisericii "Sfânta Vineri" din Bucureşti. În chiliile care înconjurau biserica erau trataţi bolnavii mintal neagresivi, ceilalţi, agresivi, fiind îngrijiţi la chiliile ridicate în 1786 la Mănăstirea Sărindar. Aici a funcţionat cel de-al doilea ospiciu din Ţara Românească. Cel de-al treilea ospiciu cunoscut în Ţara Românească, care a funcţionat mai multă vreme, a fost cel de la Biserica Dudu, din Craiova.

 

 

Printre mănăstirile în care au funcţionat ospicii şi unde mulţi bolnavi şi-au recăpătat sănătatea se numără Curtea de Argeş, Bistriţa, Negoieşti, "Sf. Gheorghe" - Nou, Căldăruşani, Snagov. În mod deosebit, menţionăm biserica din Gherghiţa, din apropierea Bucureştilor, care, plecând de la rolul pe care l-a avut în ajutorarea bolavilor mintal,

 

 

şi-a luat numele Balamuci.

 

 

Aşadar, se poate afirma că multe dintre mănăstiri au dezvoltat centre psihiatrice de mare anvergură. Unele au fost adevărate clinici. Unul dintre spitalele de psihiatrie despre care se cunosc foarte puţine lucruri, pentru că a dispărut în împrejurări ciudate, este cel aflat sub administrarea Mănăstirii Adam, din comuna Drăguşeni, judeţul Galaţi, care a funcţionat în apropiere între anii 1860 şi 1885, când a fost mutat la Socola, la Iaşi. "Această mănăstire a avut un rost necunoscut în psihiatrie. Acolo erau femei bolnave de epilepsie. Era un doctor care se numea Răjescu, şi acesta a dezvoltat acolo un centru psihiatric de mare anvergură. Avea bucătărie, unde bolnavii făceau mâncare, cantină. Avea ateliere de ţesătorie, de teatru, un fel de cluburi. În jurul acestei mănăstiri s-a dezvoltat un spital foarte serios, până când medicul a fost asasinat, într-o noapte de Crăciun", explică profesorul Constantin Romanescu. Mănăstirea Adam, din satul cu acelaşi nume, este una dintre cele mai importante sihăstrii vechi din întreaga zonă de sud a Moldovei. Aici se află o icoană făcătoare de minuni a Maicii Domnului, aşezământul monahal fiind unul foarte căutat.

 

 

Un alt model relevant este cel al Mănăstirii Neamţ, care a patronat un ospiciu imens şi unde au activat doctori foarte mari. La Mănăstirea Neamţ s-a tipărit şi o revistă, patronată de spital şi realizată în colaborare cu mănăstirea. Dl Romanescu spune că "Revista Ospiciului de Neamţu", aşa cum se numea, era o revistă interesantă, "cu mult deasupra celor din vremea respectivă".

 

 

Printre ospiciile care au funcţionat pe lângă mănăstirile din Moldova, amintim şi pe cele de la Galata sau Golia, din Iaşi, la aceasta din urmă funcţionând un spital unde erau internaţi bolnavi mintal, dintre cei cu formele cele mai grave.

 

 

"Iată, aşadar, că Biserica Ortodoxă este mai mult decât o întâmplare în istoria psihiatriei. Nu mai vorbesc de alte biserici sau mănăstiri care au patronat, când ele, când comunitatea, uneori împreună, instituţii de asistenţă a bolnavilor mintal. La Iaşi, de exemplu, a funcţionat un azil patronat de Biserica Ortodoxă şi de comunitatea evreiască de aici. Acest comportament mai relaxat, mai tolerant al Bisericii Ortodoxe Române vizavi de bolnavii psihic a înnobilat istoria Bisericii Ortodoxe. Observ, astăzi, cu mare plăcere, că preoţii tineri sunt iniţiaţi în această direcţie şi nu îi alungă pe bolnavi, ci îi primesc, îi tolerează, şi aceasta

 

 

nu-i rău deloc", mai spune profesorul Constantin Romanescu.