Păcatul îl desfigurează fiinţial pe om

Omul, dacă ar reveni la starea primordială, principiul spiritual în el s-ar libera de patimi şi de toate excesele care-l stăpânesc.

† Ioachim Băcăuanul, Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Romanului şi Bacăului Istoria ne arată că o modificare a condiţiilor exterioare, chiar şi în sensul cel mai favorabil, nu-l poate schimba cu nimic pe om. Sfinţii, spre exemplu, au apărut în toate perioadele istoriei. Nu putem zice despre creştinul din Antichitate că este mai bun sau mai rău decât cel din epoca civilizată; şi unul, şi altul au trăit între crime, război, nedreptăţi etc. sau în perioade de pace, linişte, stări de har. Există deci o evoluţie spirituală. Or, orice evoluţie presupune o luptă, o jertfă, un catharsis. Este vorba de lupta interioară din noi, din fiinţa noastră conştientă, adică acea luptă pentru existenţa spirituală sau pentru devenirea întru fiinţă. Acest fapt este existenţial şi devine factorul cel mai important al vieţii noastre. Binele este reprezentat prin frumos, suav, creator; este însăşi viaţa. Răul este moartea, este ceea ce împiedică omul să se transfigureze, este păcatul care-l desfigurează fiinţial pe om. Nu este posibil să calificăm forţele răului şi ale binelui, să le măsurăm dimensiunea sau complementaritatea. O astfel de statistică nu poate exista, este incalculabilă. Puterea binelui şi a răului formează un tot dinamic şi inefabil, aşa de mişcător că nimeni nu poate zice, spre exemplu, că ar fi în el 25% bine şi restul, 75%, rău. Chiar dacă cineva o afirmă, acest fapt este imprecis şi eronat. Nimeni nu poate să cuantifice asta. Afectele nu sunt rele în ele însele, doar trebuie înduhovnicite Între altele, este întru totul eronat să se considere faptul că răul este principiul animalic, bestial din om, iar binele este principiul rezonabil, raţional. Ar fi prea simplu. Într-adevăr, raţiunea este proprie doar omului. Însă, atunci când vrem să bem ceva, cine sau ce prevalează în om? Nu principiul biologic, animalic! Or, ce este rău în a bea, a mânca, a dormi? Nimic! Altfel spus, ceea ce există în noi, ca dispoziţiune naturală, afect, poate fi sfânt, sacru şi frumos, cum, de altfel, poate fi un instrument în serviciul unui scop nobil şi edificator. Dacă vreţi un exemplu mai concret: un motor oarecare, indiferent de cine este produs, este bun sau rău? Am putea spune nici bun, nici rău. Dacă este pus să funcţioneze într-un autobuz care transportă copii la şcoală, atunci el este bun, pentru că funcţionează într-un scop nobil. Dar, dacă este pus să funcţioneze într-o amfibie blindată, care distruge oameni, atunci devine rău, dăunător. Cam acelaşi lucru şi cu principiul animalic din om (afectele). Pot fi bune sau rele. Părinţii filocalici, de altfel, au precizat faptul că afectele sau dispoziţiunile naturale ale omului nu sunt rele în sine, dar nu trebuie să prevaleze în fiinţa umană, ele trebuie înduhovnicite. Deci, nu-i păcat a mânca, a bea, a dormi etc., ci abuzând de acestea se poate aluneca spre păcat. Omul are raţiune să discearnă esenţialul de non-esenţial în aventura terestră la care este angajat. Orice construcţie, pentru a fi puternică împotriva vânturilor şi furtunilor care o ameninţă, trebuie să aibă o temelie bună şi structură bună; cum orice comunitate trebuie să aibă un conducător înţelept şi eficace, tot aşa şi un om trebuie să aibă un cap chivernisitor şi sănătos. Acesta este raţiunea (inteligenţa) sufletului. Acestea trebuie să prevaleze în orice întreprindere umană în această lume. Adică, chiar dacă mănânc, trebuie să o fac cu cumpătare şi raţional; chiar dacă beau vin, trebuie să o fac cu discernământ şi-n conformitate cu vârsta şi forţele fizice. Toate cu dreaptă socoteală, cum ar spune părinţii filocalici. "Somnul raţiunii naşte monştri" În cartea Facerea, Îl vedem pe Dumnezeu, Care îl pune pe omul raţional în mijlocul creaţiei, pe care să o pregătească pentru transfigurare. După Sfântul Vasile, acest fapt înseamnă că Dumnezeu a concentrat în noi întreaga creaţie (Adam a denumit după felul său întreaga creaţie). Deci, toţi peştii mării, vietăţile pământului, aştrii universului trăiesc în noi, pentru că noi, ca oameni, avem conştiinţa tuturor făpturilor, căci nimic nu are conştiinţă de sine. Sunt anumite persoane, unele făcând parte chiar din Biserică, ce pun sub semnul dilemei capacitatea raţiunii de a conştientiza momentul în care se comite un păcat. Cred că acest lucru presupune o neînţelegere a faptelor. Raţiunea este un dat ontologic, ca oglindire a raţionalităţii divine în actul creator, având rolul de a veghea, supraveghea şi autoguverna întregul complex de trăiri şi manifestări ale fiinţei umane. Prin urmare, păcatele, crimele etc. comise de oameni se împlinesc atunci când raţiunea este adormită. Goya, pictând un tablou care reprezenta "apa-tare", a scris pe frontispiciul acestuia: "Le sommeil de la raison engendre des monstres" ("Somnul raţiunii naşte monştri"). Credem că are dreptate. Dacă am analiza orice conflagraţie mondială sau locală din istoria războaielor lumii, am putea oare concluziona că acestea sunt rezultatul unui triumf al raţiunii? Nicidecum. Din contra, au fost triumful nebuniei, iraţionalului, orbirii şi perfidiei. Duşmanul omului nu-i raţiunea, ci păcatul, nebunia. Nu-i numaidecât biologicul din noi, principiul animalic de care am vorbit, ci înclinarea omului spre fărădelege, voinţa omului orientată spre rău. Spre ce tinde voinţa? Ea trebuie să tindă spre perfecţiune, spre sensul profund al împlinirii binelui pentru care am fost programaţi. Sfântul Pavel a precizat că noi nu împlinim binele pe care dorim să-l împlinim, ci răul pe care nu-l voim (cf. Romani 7, 19). Noi purtăm toţi, în străfundurile noastre, o dorinţă după Absolut, un ecou al iubirii absolute. Această sete mereu nesatisfăcută se datorează faptului că avem în noi imprimată pecetea chipului lui Dumnezeu, ca o chemare pe care trebuie să o împlinim în efortul de a tinde spre asemănarea cu El. Chiar în furia satisfacerii patimilor se vede această sete, însă, dacă setea de absolut este nesatisfăcută din cauza limitei şi neputinţei noastre, insaţietatea izvorâtă din păcat se datorează schimbării paradigmei şi traiectoriei pe care se înscrie sufletul în accederea sa, păcatul şi răul neputându-se niciodată substitui harului divin. Din păcate, ecoul dragostei de multe ori este absent sau disipat în fiinţă, mulţumindu-ne, uneori, doar cu nişte firimituri ale lui. Lumina divină proiectată în firea lucrurilor Încercăm adesea să distingem frumuseţea absolută, însă nu reuşim să o vedem. Vrem totul - binele, adevărul - în manieră absolută. Şi când acestea nu ne sunt date devenim trişti, decepţionaţi, sceptici. Tocmai în această situaţie nu trebuie să deznădăjduim, ci să încercăm să ne ridicăm deasupra aparenţelor, căci scara pe care urcăm se înalţă până la cer. În ciuda ispitelor care ne deranjează urcuşul, Dumnezeu ne aşteaptă la capătul scării, dar El este peste tot în chip nevăzut, iar dragostea Sa se răspândeşte în fiecare fragment al lumii create, aşa cum sunt părticelele de aur care sunt ascunse în firicelele de nisip aurifer. Dragostea, frumuseţea, adevărul, în lumea care ne înconjoară, sunt lumina divină proiectată sau ascunsă în firea lucrurilor, sunt o raţionalitate ce se revelează prin făpturi, ca o evanghelie permanent deschisă, ce ne vorbeşte despre Logosul "prin Care toate s-au făcut". Atunci când omul duhovnicesc pătrunde în inima făpturilor şi percepe misterul lui Dumnezeu din acestea, el vede deodată punctul culminant, epicentrul, locul de unde parvin razele (logismoi) care aduc frumuseţea, bunătatea, iubirea lucrurilor, ca daruri ale lui Dumnezeu pentru noi. Toate acestea îi dau impulsul urcuşului către cer, unde este Domnul tuturor făpturilor. Acest urcuş se găseşte descris în operele Sfinţilor Părinţi ca o scară care are ca destinaţie cerul, tocmai pentru a arăta faptul că despătimirea şi îndumnezeirea sunt daruri pe care omul le primeşte în urma unui efort mistic teandric ce presupune o conştientizare asumată a fiecărui pas ascendent, fiecare treaptă urcată dinamizând efortul şi dând naştere orizontului inefabil al unei noi trepte ce trebuie urcată, şi nu ca o accedere ce mistuie sufletul într-o absorbţie divină imediată, nepresupunând efort uman.