Părintele Ioan Cojan a zidit suflete pentru veșnicie

Părintele Ioan Cojan era un duhovnic deopotrivă blând și aspru, însă avea darul rar de a armoniza asprimea cu blândețea, exigența cu îngăduința, nevoința cu iubirea părintească. Era aspru cu păcatul, dar blând cu păcătosul. Era neînduplecat când era vorba despre adevărul credinței și despre rânduiala vieții duhovnicești, dar avea o inimă largă și milostivă pentru omul care se pocăia, care cădea, însă dorea să se ridice. Nu era un duhovnic care să‑i descurajeze pe oameni sub povara propriilor neputințe, ci un părinte care știa să‑i ridice și să le redea nădejdea. Știa când să mustre și când să mângâie, când să ceară mai multă osteneală și când să îngăduie slăbiciunea omenească.

Am trăit personal această pedagogie duhovnicească a Părintelui Ioan. Îmi amintesc de privegherile de toată noaptea, când, după ascultările istovitoare din timpul zilei, noi, frații din mănăstire, abia ne mai puteam ține pe picioare. Uneori ațipeam în bisericuța de lemn. Părintele nu ne dojenea pentru slăbiciunile noastre, ci ne spunea cu o dragoste negrăită: „Copiii mei, rămâneți în corabie! Chiar dacă sunteți osteniți și mai ațipiți, important este să rămâneți în corabie!”

Aceasta era măsura iubirii sale duhovnicești: nu cobora exigențele vieții monahale, dar nici nu lăsa neputința omului să devină pricină de deznădejde. Părintele Ioan nu ne învăța doar cum să ne nevoim, ci, mai ales, cum să rămânem cu Hristos. Nu voia să facă din noi niște oameni care împlinesc mecanic o rânduială, ci oameni care Îl iubesc pe Dumnezeu și care se lasă transformați de harul Său. Era aspru pentru a ne trezi conștiința și blând pentru a nu ne răni inima. Și tocmai în această armonie dintre adevăr și iubire se descoperea chipul său de adevărat părinte duhovnicesc.

În primul rând, am învățat de la Părintele Ioan iubirea pentru viața ascetică, pentru rugăciune și pentru sfintele slujbe. Am învățat că viața duhovnicească nu se poate construi fără osteneală, fără jertfă, fără priveghere și fără lupta necontenită cu propriile patimi. La Mănăstirea „Sfântul Ioan Botezătorul” din Alba Iulia, privegherile de toată noaptea erau o adevărată școală a rugăciunii și a răbdării. Părintele punea mare accent pe nevoința trupească, fiindcă știa că, pentru a se lumina și a se limpezi sufletul, este nevoie să se ostenească și trupul. Dar nevoința nu era niciodată un scop în sine. Ea trebuia să rodească smerenie, curăție, dragoste și apropiere de Dumnezeu.

Am învățat apoi că un păstor de suflete trebuie să aibă răbdare cu oamenii. Să nu‑i judece pripit, să nu‑i abandoneze atunci când greșesc, să nu‑i alunge atunci când sunt slabi. Să‑i țină aproape de Hristos și de Biserică. Această învățătură mă însoțește neîncetat în slujirea mea de Episcop în Europa de Nord, printre românii risipiți pe tărâmul vikingilor, dar și printre suedezii, danezii, norvegienii, feroezii, groenlandezii, finlandezii și mulți alții din neamuri diferite care descoperă frumusețea Ortodoxiei și cer să fie primiți în Biserică prin Sfântul Botez.

Aici, în diaspora, unde mulți oameni sunt încercați de singurătate, de înstrăinare, de dezrădăcinare și de slăbirea legăturilor familiale, îmi răsună mereu în inimă îndemnul Părintelui Ioan: „Copiii mei, rămâneți în corabie!” Aceasta încerc și eu să le spun fiilor mei duhovnicești: nu părăsiți Biserica atunci când sunteți răniți, obosiți, ispitiți sau dezamăgiți! Nu fugiți de Hristos tocmai atunci când aveți cea mai mare nevoie de El!

Am mai învățat de la Părintele Ioan că un adevărat păstor nu se mulțumește să construiască biserici din piatră, ci trebuie să zidească, mai presus de toate, biserici vii în sufletele oamenilor. Părintele a ridicat o mănăstire la Alba Iulia, dar cea mai frumoasă zidire a sa rămâne comunitatea de suflete pe care a crescut‑o, a povățuit‑o și a unit‑o în jurul Sfântului Potir. De la Părintele Ioan am învățat că nu poți fi păstor adevărat dacă nu ești, mai întâi, părinte. Și nu poți fi părinte dacă nu ești gata să suferi, să te rogi și să te jertfești pentru copiii tăi duhovnicești.

Părintele Ioan a purtat crucea suferinței încă din copilărie. La numai 13 ani a rămas orfan de tatăl său, Paraschiv. A cunoscut devreme durerea despărțirii, lipsurile și încercările vieții. Însă, alături de mama sa, Parascheva, care și‑a purtat cu multă demnitate și credință crucea văduviei, a învățat să transforme suferința în rugăciune și osteneala în binecuvântare. Mai târziu, când era tânăr preot în Munții Apuseni, la Măguri‑Răcătău, și‑a asumat cu multă jertfelnicie greutățile slujirii pastorale. Mama sa, care l‑a însoțit acolo și care, la bătrânețe, a devenit monahia Parascheva, îmi povestea cum Părintele Ioan mergea să‑i cerceteze pe credincioși, înaintând prin nămeții uriași, uneori cu zăpada până la gât. Și ceea ce m‑a impresionat întotdeauna este că se întorcea acasă cântând și bucurându‑se. Nu se plângea de greutățile drumului, fiindcă bucuria întâlnirii cu oamenii și a slujirii lui Dumnezeu era mai puternică decât osteneala trupului.

Apoi au urmat încercările ridicării Mănăstirii „Sfântul Ioan Botezătorul” din Alba Iulia, grijile pentru obște, responsabilitatea pentru sufletele încredințate și nenumăratele poveri pe care numai un stareț le cunoaște cu adevărat. Dar cea mai grea cruce a fost cea a bolii din ultimii ani ai vieții.

Părintele Ioan și‑a purtat necruțătoarea boală a cancerului cu o discreție impresionantă. Nu și‑a transformat durerea într‑o povară pentru ceilalți. Nu și‑a făcut din suferință un motiv de răzvrătire împotriva lui Dumnezeu. A îndurat‑o cu răbdare, cu demnitate și cu nădejde. Spuneam și la slujba Înmormântării că, dacă în tinerețe Părintele Ioan înota prin nămeții Munților Apuseni, la sfârșitul vieții a trebuit să înoate prin nămeții durerii și ai bolii. Salonul Spitalului Oncologic din Cluj i‑a devenit ultima chilie, iar patul suferinței, crucea pe care s‑a răstignit împreună cu Hristos.

Și totuși, din această chilie a suferinței, Părintele continua să ne învețe. Nu atât prin cuvinte, cât prin răbdarea sa, prin seninătatea sa, prin acel zâmbet pe care nu l‑a pierdut nici în încercările cele mai grele. Nu cunosc o predică mai puternică decât aceea rostită de un om care suferă și care, în mijlocul durerii, nu încetează să‑L iubească pe Dumnezeu. Părintele Ioan nu a predicat doar despre Cruce. El și‑a purtat Crucea. Nu ne‑a vorbit doar despre răbdare. El a întrupat răbdarea. Nu ne‑a învățat doar să nu fugim de suferință, ci ne‑a arătat cum să trecem prin ea ținându‑ne strâns de Hristos.

Într‑o lume în care omul caută cu orice preț să fugă de durere, Părintele Ioan ne lasă această lecție cutremurătoare: suferința nu trebuie să ne despartă de Dumnezeu, ci poate deveni locul celei mai adânci întâlniri cu El. Și cred că ultimul său zâmbet, pe care l‑am văzut și pe chipul său în sicriu, rămâne pentru noi o mărturie tăcută a nădejdii în Înviere.

Oamenii îl iubeau atât de mult pe Părintele Ioan pentru că simțeau că sunt iubiți de el. Iar această iubire nu era una declarativă, sentimentală sau trecătoare, ci una concretă, jertfelnică, statornică. Părintele avea darul de a‑l face pe omul din fața sa să simtă că este important, că durerea lui contează, că viața lui are preț înaintea lui Dumnezeu. Nu privea omul doar prin prisma căderilor sale, ci prin prisma posibilității sale de îndreptare și de mântuire. Îi iubea pe monahi ca pe propriii copii, îi primea pe credincioși cu inimă părintească, îi mângâia pe cei necăjiți și îi îndruma pe cei rătăciți.

De aceea, oamenii nu veneau la Mănăstirea „Sfântul Ioan Botezătorul” doar pentru a se închina într‑un sfânt lăcaș, ci și pentru a întâlni un părinte. Un om al rugăciunii, un om al Bisericii, un om în preajma căruia puteau să‑și deschidă sufletul. Și mai era ceva: Părintele Ioan nu cerea altora ceea ce el însuși nu încerca să împlinească. Era primul la osteneală, la rugăciune, la slujire. Avea autoritatea exemplului personal, iar aceasta este cea mai convingătoare formă de autoritate duhovnicească.

În el se întâlneau, într‑un chip aparte, verticalitatea și duioșia. Putea fi exigent, dar nu era lipsit de milă. Putea mustra, dar nu umilea. Putea cere jertfă, dar era el însuși un om al jertfei. Și cred că oamenii îl iubeau atât de mult fiindcă, dincolo de cuvintele sale, simțeau rugăciunea lui pentru ei. Un duhovnic adevărat nu este doar omul căruia îi mărturisești păcatele, ci omul care te poartă mai departe în rugăciunea sa, atunci când tu ai plecat de la el.

Așa a fost Părintele Ioan. Ne‑a purtat pe toți în rugăciune, ne‑a purtat în inimă și ne‑a învățat să nu ne desprindem niciodată de Hristos și de Biserica Sa. De aceea, cred că dragostea oamenilor pentru Părintele Ioan nu s‑a încheiat odată cu plecarea sa din această lume. Ea continuă în rugăciune, în recunoștință și în toate sufletele pe care le‑a zidit. Eu însumi, deși slujesc acum departe, în ținuturile nordice ale Europei, mă simt în continuare un fiu al Părintelui Ioan și al acestei obști monahale în care m‑am născut duhovnicește. Și, ori de câte ori mă gândesc la el, îmi răsună în suflet acel îndemn atât de simplu și atât de adânc: „Copiii mei, rămâneți în corabie!” Acesta este testamentul său duhovnicesc!

Părintele Ioan a plecat din corabia pământească spre limanul veșniciei, dar nu ne‑a lăsat fără cârmă. Ne‑a adus la Hristos, Marele Cârmuitor, și ne‑a învățat că, atât timp cât rămânem cu El, nici cea mai cumplită furtună nu ne poate pierde.