Părintele-scriitor Mihalache Tudorică, la 70 de ani

Într-un articol-studiu din „Timpul” (6, nr. 63, 20 martie 1882, p. 1), Eminescu vorbea despre Biserica „eminamente națională”, numind-o, cu o sintagmă care a intrat repede în limbajul specia­liștilor, „maica spirituală a neamului românesc”, întrucât, motivează el, „a născut unitatea limbei și unitatea etnică a poporului” dintre granițele politice ale țării, dar și dincolo de ele, fiind „azilul de mântuire națională”.

Pentru țările românești, Biserica și oamenii săi au fost stâlp de susținere a edificiului național, de creare și întreținere a unei culturi naționale, în sensul larg al cuvântului. În tinda bisericii a început învățământul românesc: pe ușa bibliotecii Mănăstirii Hurezi, ctitoria lui Vodă Brâncoveanu, este dăltuit textul: „Bibliotecă de hrană dorită sufletească, această casă a cărților îmbie prea înțeleapta îmbel­șugare”, în biserica din Bârca lui Adrian ­Păunescu se mai află inscripționată mențiunea „sală de lectură”. Și exemplele ar putea continua.

În istoria culturii române, preoți și ierarhi au nemurit și proslăvit neamul românesc prin creațiile lor care și-au dovedit perenitatea. Să ne amintim de Varlaam și Dosoftei, de corifeii Școlii Ardelene, până în zilele noastre, teologii de marcă fiind deopotrivă și oameni de cultură: Nestor Vornicescu, Bartolomeu Anania, Antonie Plămădeală, Dumitru Stăniloae, dar și preoți-scriitori: I. Agârbiceanu, Gala Galaction, Daniel Turcea, chiar și Tudor Arghezi.

Între aceștia, figurează cu o operă distinctă și preotul Mihalache Tudorică. S-a născut la 1 iunie 1950 în localitatea doljeană Balta din apropierea Filiașului. În satul natal își începe studiile primare. Simțindu-și vocația încă din anii de început ai adolescenței, urmează ­cursurile Seminarului Teologic din Mofleni, Craiova (1966-1970), o prestigioasă instituție de cultură teologică chiar și în epoca comu­nist-ateistă, cu profesori remarcabili; aceleași cursuri le-au urmat și viitorii mitropoliți Teofan Savu și Irineu Popa. De la Seminar, trece în etapa superioară, la Facultatea de Teologie din București, unde s-a bucurat de profesori de excepție, cu un orizont larg, spirite teologice și enciclopedice totodată. Cine n-ar fi fost fericit dacă ar fi audiat cursurile lui Dumitru Stă­­niloae, Constantin Galeriu, Dumitru Fecioru, Alexandru Elian, Ioan G. Coman, Nicolae Lungu (compozitorul și dirijorul)? Această galerie strălucită de profesori universitari a format preoți de care poporul credincios avea nevoie mai ales în acele vremuri în care ateismul era politică de stat.

După absolvirea Facultății de Teologie, în 1978, cu teza de licență „Sofia, ca virtute a creștinismului ortodox”, tânărul Mihalache Tudorică își începe activitatea pastorală în satul doljean Mihăița, transferat ulterior în localitatea din apropiere, Scăești, satul pictorilor H. Catargi, Eustațiu Stoenescu și Eustațiu Gregorian.

Ca o curiozitate: având un glas frumos, a participat și la Concursul și Festivalul „Maria Tănase” din Craiova, un festival național unic în țară, cu un juriu exigent și care a lansat majoritatea soliștilor populari de azi.

Cum era de așteptat, Mihalache Tudorică a intrat în „vizorul” Mitropolitului-cărturar ­Nestor Vornicescu, ca și alți preoți-scriitori, care l-a promovat profesor spiritual la nou înființata Facultate de Teologie Ortodoxă a Universității din Craiova, fiind, însă, nevoit să se transfere, din cauza unei „conjuncturi nefericite”, la Seminarul Teologic din Craiova, pe care-l absolvise cu mai bine de două decenii în urmă (decan al Facultății de Teologie Ortodoxă nu era, din păcate, acad. Nestor Vornicescu). La Seminar a predat Dreptul bisericesc și Istoria literaturii universale.

Ulterior, în 1995, a fost transferat la Craiova, la Parohia Ungureni, de unde s-a pensionat.

Ca preot-scriitor, s-a integrat benefic în activitatea pastorală, culturală și științifică a orașului, câștigându-și simpatia și prețuirea enoriașilor, dar și a conducerii Mitropoliei ­Olteniei, fiind ridicat la rangul bisericesc de iconom stavrofor, în 1998.

Pe lângă vocația pastorală, părintele Mihalache Tudorică și-a exersat „talantul” și în literatură, remarcându-se în poezie, proză, pamflete, eseuri: Zboruri lirice (poezie, 1966, volum colectiv), Melancolia îngerului (poezie, 1995), Catedrala lacrimilor (poezie, 1996), Moartea îngerului (poezie, 1997), Bâlciul și zarafii (pamflete, eseuri, 2000), Mireasa desculță (proză scurtă, 1998), Blestemele (proză scurtă, 2002), Ultimul orb (poezie, 1998), Poeme blestemate (poezie, 2000), Întoarcerea numelui (poezie, 2003), Mireasa desculță (antologie de proză, 2003), Gavvata (proză, 2005), Ochiul din ape (poezie, 2009), Pâcla (proză scurtă, 2009), Nastrafia (proză, 2016), Ultimii psalmi (2016), Să vă plâng un cântec sau să vă cânt un plâns (poezii, 2018).

Activitatea sa beletristică și culturală a fost apreciată ca atare, acordându-i-se premii și distincții onorante: Premiul Ministerului Culturii (1995, 2002, 2014), Diploma de excelență a Bibliotecii „Anton Pann” din Filiași (2003), Premiul Omnia al Uniunii Scriitorilor din România, filiala Craiova (2010), Premiul „Nestor Vornicescu” al USR, Craiova (2012), Diploma de excelență a Festivalului de Poezie „Vaduri”, Piatra Neamț (2012), Diploma de excelență a revistei „Noul literator”, Craiova, (2015). Este cetățean de onoare al orașului Filiași (2014) și al municipiului Craiova (2017).

Dar ceea ce contează cel mai mult este faptul că preotul Mihalache Tudorică a ajuns la sufletul cititorilor și mai ales al criticilor literari, prin exprimarea sinceră a sentimentelor, prin oralitatea și simplitatea stilului său în descrierea și impunerea unui spațiu ancestral cu rol terapeutic.

Constantin M. Popa îl apreciază drept un „moștenitor al unei culturi de sorginte arhaică și populară, cu sensibilitatea rafinată de spiritualitatea ortodoxă”.

Gabriel Chifu distinge în poezia sa „arghezianismul cântărilor sale psalmice”, un „anume energism oltenesc”, și un „remarcabil simț al teluricului și al tradiției”.

Mihai Duțescu îi remarcă „harul dumnezeiesc”, „drama crucificării prin cuvânt” ca element original în poezia românească contemporană.

Dan Lupescu îl vede pe preotul Mihalache în postura de „homo sapiens”, poezia sa fiind „deloc mistică, însă profund ancorată în universul motivelor/temelor biblice, mistice și ­legendare”.

O „poezie aparte” o consideră și Mircea ­Moisa, situată în afara oricărei „mode poetice”, situându-l alături de Cezar Baltag, Ioan Alexandru, Dan Laurențiu, Ioanid Romanescu.

Ovidiu Ghidirmic îl așază în descendență argheziană, prin poezia sa de „inspirație religioasă”, încărcată de simboluri și motive biblice”, „poezie metafizică, densă, de cunoaștere, de o tensiune și intensitate maxime, de o cutremurătoare viziune asupra existenței, cum rar poate fi identificată în spațiul liricii contemporane”.

Vom exemplifica aceste aprecieri critice, obiective și pertinente, cu doar câteva versuri: „Am trăit aproape pe furiș,/ fără să știe nimeni, fără acoperiș,/ am văzut cerul/ rar/ și numai noaptea./ Iar locul unde stam nu-l știa nici moartea. (Arătarea). Sau „Am fost la Dumnezeu acasă/ și I-am bătut cu pumnul în masă: «Doamne, Te strig/ și Te faci că n-auzi./ Am răgușit strigând după Tine/ ca să-mi șoptești moartea când vine»”. Și Tu:/ «Eu sunt cel ce sunt./ Eu dau pietrelor greutate, dau brânci vremii/ sau o opresc în loc./ Sunt cel ce sunt/ sau nu sunt deloc” (Șacalul). Versuri de o asemenea factură a scris, într-o altă ipostază, Marin Sorescu, înainte de trecerea sa la Domnul, publicate postum de soția sa, Virginia ­Sorescu, în volumul „Puntea. Ultimele” (Editura Creuzet, 1997).

Dumnezeu i-a dat părintelui Mihalache ­Tudorică, până acum, șapte decenii de viață, pe care omul-poet le-a onorat cu prisosință. El ne-a cântat un plâns din adâncul sufletului său, dar și ne-a plâns un cântec.