POEZIE: Dorina Stoica

Visez că am devenit un psalm
Pitită într-o strană, visez că vocea mea 
s-a făcut atât de melodioasă încât
o întrece pe cea a cântăreților 
și a imnografilor,
că am devenit un psalm dintr-o viață veșnică.

Fac dus-întors între real și imaginar, 
între bucurie și durere, 
pe o punte invizibilă 
spre un ceva 
pe care doar cei care vor să-l vadă îl văd.

E zi, e seară, e noapte, e vară, e iarnă, 
e frig, e bine, e rău, dar cine stă 
să le mai numere pe toate 
câte sunt date de Dumnezeu pe pământ,
câte vor fi fost, câte vor mai fi?
Rog moartea să uite de mine.

În tăcerea mea
Mereu am fost drumeț fără drum,
ușă fără cheie, 
plâns fără lacrimi, salcie aplecată 
spre un mal de durere. 
Am fost ploaie de vară încremenită în nor. 
Pașii m-au purtat pe căi 
ce nu duceau nicăieri,
Printre oameni străini ce treceau prin mine,
Fără să mă atingă, ca vântul 
peste un flaut mut.

Am fost casă nelocuită, cu icoane prăfuite,
Fereastră spre răsărit închisă, cerșind 
doar un strop de albastru, 
ca să rămână tăcută.
În tăcerea mea, ajutor am găsit doar 
în rugăciune!
Acolo, în biserică, în genunchi,
a înflorit din mine o pajiște cu poezii. 

Tu, eu și cuvintele mele
Atât de singuri, Tu și eu, 
Doamne, ziua și noaptea, în sărbători,
uneori, în genunchi, uit de mine,
cu mâinile împreunate în rugăciune,
mă las mângâiată de Tine, Cel ce știi
când mi-e rău, când mi-e bine.
Adeseori, în lume sunt doar eu cu mine,
un ciudat, cuminte, stingher, car după mine
un petic de cer și niște cuvinte
împreunate, într-un anumit fel așezate,
cărora le spun poezii.

Tot felul de treburi
În orașul meu, toți oamenii sunt importanți, 
mereu ocupați, au tot felul de treburi.
Și eu sunt foarte ocupată, 
nu-mi văd capul de treburi,
de fapt, singura treabă este de a-mi vedea 
de treaba mea,
să stau cu ochii doldora de vise ațintiți 
pe geamul dinspre stradă,
să privesc trecătorii ce-și văd liniștiți 
de treaba lor, 
în timp ce vorbesc între ei sau 
la telefon despre 
treburile altora, dar și despre ale mele. 
Iar eu, nevăzută de ei, văd mai mult 
decât pot ei să vadă,
văd în miezul lucrurilor uneori frumosul, 
alteori urâtul, 
dar, de fiecare dată, altfel.
Văd cum vine primăvara, toamna cum pune
stăpânire pe vară și iarna 
care nu se mai termină.
Uneori văd tot felul de nimicuri ce zboară 
din ce în ce mai jos până ce se fac 
una cu pământul,
ori tot felul de lucruri înalte ce se fac 
din ce în ce mai înalte,
până ce devin una cu cerul și multe altele 
despre care 
nu vreau să vorbesc acum.

Mărul
M-am oprit lângă mărul acela
mai bătrân ca timpul.
Am privit îndelung un fruct roșu, căzut.
E toamnă târzie, se desfrunzește copacul,
mă înțeapă în nări mireasma
fumului de uscături, mirosul de tescovină.
Strig cu voce tare numele părinților mei.
Îmi răspunde ecoul văilor și,
din depărtare, o cucuvea.

O să rămân aici, în acest loc, să mă prefac
într-un pom fructifer, să înfloresc, să rodesc,
roadele vor hrăni trecătorul, vor putrezi 
devenind pământ, hrană copacului.
O să rămân aici să mă nasc 
într-o vară viitoare, 
floare de măr, apoi măr roșu, dulce, zemos. 

Vin și mă duc
frunză călătoare prin anotimpuri,
nisip la țărm de durere,
boare de vânt, cu mâinile sprijinite 
de cer, sunt o cruce la răscruce.
Dincolo de mine e atâta pace,
atâta așteptare, atâta mister.
Vin și mă duc.

Ciugulesc firimituri, bucurii, tristeți,
habar nu mai am dacă lumea 
în care trăiesc e reală sau virtuală.
Mi s-a dat clipa s-o risipesc,
mi s-a dat visul ca să zăresc veșnicia,
mi s-a dat astăzi să pot fi mâine
și credința ca să râvnesc Raiul.
Unde vreau să ajung?

Tremurândă, această dimineață,
răscolitoare prin amintiri, ca o salcie 
plângătoare pe maluri de timp,
întind mâinile către cer.
Cine sunt?

Am ales
Am ales să locuiesc singură
într-un cuib căzut de vultur,
la temelia acestui timp mincinos.
Urmărind lumina soarelui,
să spun adevărul, să cred, să aștept
nașterea unei lumi noi, curate,
clădită, piatră cu piatră, 
pe Credință, Nădejde și Dragoste.

Da, curând, va fi Schimbarea la Față!

Piatra tăcerii
Am furat parfumul alb din pădurea 
de salcâmi
când erau în floare 
și zborul unei păsări măiestre.

Într-un alt anotimp am furat albul zăpezii de pe dealuri
și luna când era plină 
ca să-mi fac din ea 
felinar.

Știi? Luna nu are țară! 
Se aseamănă cu surâsul
unui prunc, atunci când vede sânul mamei.

Toate dumbrăvile așteaptă 
dis-de-diminețile cu soare
ce mușcă din piatra tăcerii cu dinții. 

Mă gândesc la cel mai lung anotimp din an,
de la toamnă la vară 
și la cel mai lung drum, 
de la un suflet la altul.