Paşi spre Împărăţie, paşi spre Înviere
Duminica Înfricoşătoarei judecăţi (a Lăsatului de sec de carne) Mt. 25, 31-46
Zis-a Domnul: Când va veni Fiul Omului întru slava Sa şi toţi sfinţii îngeri cu El, atunci va şedea pe tronul slavei Sale. Şi se vor aduna înaintea Lui toate neamurile şi-i va despărţi pe unii de alţii precum desparte păstorul oile de capre. Şi va pune oile de-a dreapta Sa, iar caprele de-a stânga. Atunci va zice Împăratul celor de-a dreapta Lui: Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi Împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii. Căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit; gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine. Atunci, drepţii Îi vor răspunde, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând şi Te-am hrănit? Sau însetat şi Ţi-am dat să bei? Sau când Te-am văzut străin şi Te-am primit, sau gol şi Te-am îmbrăcat? Şi când Te-am văzut bolnav sau în temniţă şi am venit la Tine? Iar Împăratul, răspunzând, va zice către ei: Adevărat zic vouă: Întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai mei prea mici, Mie Mi-aţi făcut. Atunci va zice şi celor de-a stânga: Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este pregătit diavolului şi îngerilor lui. Căci flămând am fost şi nu Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi nu mi-aţi dat să beau; străin am fost şi nu M-aţi primit; gol, şi nu M-aţi îmbrăcat; bolnav şi în temniţă, şi nu M-aţi cercetat. Atunci vor răspunde şi ei, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând, sau însetat, sau străin sau gol, sau bolnav, sau în temniţă şi nu Ţi-am slujit? El însă le va răspunde, zicând: Adevărat zic vouă: Întrucât nu aţi făcut unuia dintre aceşti prea mici, nici Mie nu Mi-aţi făcut. Şi vor merge aceştia la osândă veşnică, iar drepţii la viaţa veşnică.
Suntem pe calea care duce spre înviere, oare avem de ce să ne înfricoşăm? Cel care a găsit smerita rugăciune a vameşului va spune: nicidecum, vino Doamne! Cel care şi-a venit în sine ne arată că păşim spre braţele părinteşti şi ne îndeamnă zicând şi el: nicidecum, ci vino, Hristoase, şi ascunde-Mi cu Tine în Tatăl veşnicia firii mele! Iar cei care astăzi am auzit cuvântul Evangheliei şi suntem încredinţaţi că Fiul lui Dumnezeu vine a doua oară, spunem: Nicidecum, căci, din cuvintele Evangheliei, cele dulci buzelor mele, din care am dobândit toată priceperea şi văd calea, căci lumină îmi sunt, şi întrevăd iarăşi făclia vâlvâietoare a heruvimului şi ştiu să grăiesc şi să spun că Domnul, iată Domnul vine! Şi nu ne înfricoşăm, căci ştim că El este plinirea nădejdii noastre.
Cuvintele Domnului, cuvinte lămurite în foc ca aurul în topitoare, sunt, pentru noi, încredinţare şi izvor de înmulţire a credinţei, căci nu ai cum să nu te cutremuri şi nici cum să nu te înfricoşezi când, în susurul rugăciunii, Îi auzi paşii pe cale şi în jur vezi cădere, sfărâmare, dezbinare, suficienţă de sine, nepăsare. Te înspăimântezi deoarece fiecare cădere este şi căderea ta, fiecare rupere este şi o sfâşiere din tine. Te înfricoşezi deoarece îi vezi chipul frumos cum e sluţit în lut şi cum e înecat în foc şi lăcrimezi şi strigi: Ai milă de noi, nu-ţi întoarce faţa Ta, nu ne uita până în sfârşit, iar dacă ei se duc, se duc acolo, Tu Cel care ai fost răcoare în cuptor şi lumină în iadul cel mai de jos, fii nouă totul întru toate! E un paradox, El vine, Împărăţia Sa se apropie şi noi nu venim. Oare, chiar nu mai ştim să păşim în înviere? De aceea, fraţilor, să dobândim şi să ne înmulţim priceperea din cuvintele Lui.
Ziua Domnului, zi de încercare
Imaginea şi ideea înfricoşătoarei judecăţi ne vine din cuvintele vestirilor profetice. Ei, profeţii, au vestit venirea zilei Domnului şi, într-adevăr, nu au numit-o o zi de bucurie, ci o zi întunecată, de încercare, fiind asociată cu o suită de acte sau evenimente dramatice şi catastrofice. Acestea toate le puteţi vedea citind Isaia 13, 6.9; Iezechiel 13, 5; Ioil 1, 15; 2, 1.11; 3, 14; Amos 5, 18-20, Sofonie 1, 7.14 şi celelalte locuri. Dar, pentru noi, cuvântul lui Isaia din capitolul 9, 1 are puterea de a ne încredinţa că, peste tot, cel care crede în lumină va străluci. Ziua aceasta este un ultim pas de încercare, aşa cum se poate vedea în icoana mănăstirilor moldave, o încercare din care se poate cădea, şi, de aceea, rămâne în străfundul sufletului nostru un dram de neîncredere în noi înşine, dram ce nu poate fi spulberat decât prin rugăciunea care-i semn al legăturii noastre neîncetate cu El. De aceea, să ne îndemnăm zicând: Înmulţeşte-ne credinţa, sporeşte cuvintele Tale în inima şi pe buzele noastre, când mă plec ridică-mă, Tu, Cel ce eşti începutul învierii tuturor.
Până la acea zi, ştiută doar de Tatăl, dar cunoscută-n Treimea cea pururea fiitoare, să înţelegem cât de necuprinsă şi neostoită este iubirea lui Dumnezeu pentru noi. Şi de unde vom pricepe acestea de nu din Scripturi?
Mergem spre ceea ce cunoaştem
Când Mântuitorul s-a înălţat la cer - ne spune Sfântul Evanghelist Luca (Lc. 24, 51 şi F. Ap. 1, 9-10) -, El ne binecuvânta, iar îngerii ne vesteau a doua venire. Aşadar, întregul orizont al mergerii noastre înspre Împărăţia lui Dumnezeu este un orizont al nădejdii animate de credinţa noastră în cuvintele Lui, care ne spun: astfel va şi veni. Deci, noi păşim constant spre încredinţarea cuvintelor Lui, spre venirea Lui. Se cuvine, aşadar, să înţelegem că, oricând ar fi ziua şi ceasul acela, pe noi trebuie să ne găsească mergând înspre Sine. Cât de plin de adevăr este cuvântul Apostolului Pavel, care ne îndeamnă ca, prin slujirea noastră, să ne îmbrăcăm cu platoşa dreptăţii, mijlocul să ne fie încins cu adevărul, picioarele să ne fie gata de drum pentru Evanghelia păcii (Efes. 6, 14-15), căci şederea noastră aici este vremelnică şi se cuvine ca mereu să păşim spre creşterea noastră cea veşnică din har în har.
Aşadar, cuvintele cu care începe pericopa de azi sunt cele care creează joncţiunea de imagine şi ideatică cu momentul Înălţării Domnului, sunt cuvinte ce se cuvine a fi cunoscute nouă, căci ele reflectă unitatea transcendentă a slujirii hristice. Dar, pentru a înţelege această unitate, este nevoie să ne ajutăm de două făgăduinţe făcute nouă de Hristos Domnul: Unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor (Mt. 18, 20) şi celălalt cuvânt: Iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacurilor (Mt. 28, 20). Şi din ele să înţelegem că această prezenţă continuă a Lui cu noi este cea care ne precizează telosul mergerii noastre, adică mergem spre ceea ce cunoaştem, spre Hristos Domnul slavei taborice şi al slavei Înălţării Sale. Acestea trebuie să le statornicim în noi înşine pentru a putea să nu pierdem din noi izvorul nădejdii noastre, care nu este altul decât Domnul Cel Înviat şi împreună cu noi vecuitor. Când, însă, înţelegem aceasta, începem să pricepem de ce pericopa de azi foloseşte expresia „unuia dintre aceştia prea mici ai Mei“, fiindcă tot El ne-a spus: De nu veţi fi ca şi copii, nu veţi intra în Împărăţia cerurilor. Vedem cum se leagă întreolaltă cuvintele vestirilor şi putem înţelege că mergerea noastră spre Împărăţie este animată de aceste cuvinte ale veşniciei prin care noi putem simţi dulceaţa şi mângâierile raiului atunci când ele sunt aşezate de buzele noastre pe inimile celor care sunt prea mici, pe inimile celor care au nevoie de manifestarea responsabilităţii noastre pentru întregul neam.
Scenariul judecăţii finale şi criteriile acesteia
Nu poţi să te mântuieşti singur, mântuirea este precum bucuria pe care o aduce într-un ambient o floare; ea, floarea, o aduce cel puţin pentru doi, la fel şi chipul duhovnicesc mângâie şi îndeamnă pe mulţi să se întoarcă la cuvintele mântuitoare, la aducerea aminte a faptului că şi-n cer avem Părinte şi că, de aceea, fiecare dintre noi prin slujirea noastră trebuie să facem să se nască în inimă şi pe buzele tuturor cuvântul: Abba, Părinte! Îţi mulţumesc pentru că, din iubirea fratelui, am priceput că, iubindu-mă, mi-ai trimis om ca să mă curăţesc şi să vin spre ospăţul Casei Tale unde Fiu-Ţi mi se dăruieşte iar şi iar ca să mânânc şi să nu înfometez şi să beau ca să nu mai însetez în veac. Iată-mă, Doamne, păşesc cu fratele meu în veşnica Ta fericire şi nu mă voi teme când întunericul se va revărsa, deoarece acum ştiu: la Tine, pentru noi, este răsăritul cel de sus.
Fraţilor, să privim ce imagine ne aduce descoperirea de azi: Fiul vine întru slavă înconjurat de sfinţii îngeri şi stă pe tron. Să pricepem de aici că este vorba despre instaurarea în creaţie a domniei Fiului, a Împărăţiei Sale şi, pricepând aceasta, să ne alăturăm celor care, în chipul vestirii lui Isaia 6, 2-5 şi Iezechiel 1, îi cântă neîncetat sfinţenia, dar, în acelaşi timp, îşi mărturisesc micimea zicând: Vai mie, căci sunt cu buze necurate. Să purcedem înspre a ne curăţi buzele dezlipindu-le de tot cuvântul cel rău, de clevetire, de minciună, de judecată, de injurii şi de cuvântul necugetat, apoi să le aducem spre cărbunele cel curăţitor şi, din împărtăşire, pe ele să răsară din inimă cuvântul dulce ca mierea al vestirii Tale, cu care să-i luminăm pe cei furaţi de întunericul acestui veac pentru ca, şi peste ei, să strălucească flacăra vâlvâietoare a heruvimului şi să-şi găsească împreună cu noi creşterea spre mintea lui Hristos. Căci El, cu timp şi fără de timp, este alături de noi, iar noi îi arătăm căldura conştiinţei noastre prin slujirea cu timp şi fără de timp a „celor prea mici“ ai Săi. Aici, însă, aş vrea să surprind, pentru zilele rele de acum, câteva elemente de înţeles spiritual.
Roadele Duhului şi faptele slujirii aproapelui
Se spune îndeobşte că, în această pericopă, în chip profetic ni se prezintă scenariul judecăţii finale şi criteriile acesteia. Putem vedea cum sunt despărţiţi cei răi de cei buni şi cum sunt puşi în întunericul cel mai dinafară. Şi aşa este, dar aş dori să auzim cuvântul Apostolului Pavel, care zice: „În Duhul să umblaţi şi să nu împliniţi pofta trupului“ (Gal. 5, 17), deci, dincolo de fapta asistării sociale a aproapelui, trebuie să avem în vedere realizarea roadelor Duhului: dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea şi curăţia (Gal. 5, 22-23). Pe acestea să le aşezăm alături de fapta hrănirii, adăpării, a ospitalităţii/xenofiliei, a cercetării celor din temniţe şi de smerenia ce face ca în noi să se fi aşezat adevărul. Ele arată că ne-am încins mijloacele cu adevărul şi că suntem grăitori cu apostolii, mărturisind că nu am făcut decât ceea ce se cuvine şi că slugi netrebnice suntem. Şi iată de ce: pentru că am dat pâine, dar nu întotdeauna l-am dus pe aproapele spre „pâinea cea spre fiinţă“, pentru că i-am stins setea trupului, dar încă nu i-am dat apa cea vie a izvorului săpat în puţul ce nu se năruie al inimii de către Însuşi Duhul Său, pentru că l-am primit în casă, dar încă nu era casa mea în chip desăvârşit locuire a Domnului şi n-a găsit încă cale spre Casa lui Dumnezeu. Aş zice aici în chip mai apăsat: nu i-am făcut loc aproapelui încă în chip desăvârşit în inimile noastre. Până nu vom lucra această deschidere a inimii noastre spre toţi, încă vom rătăci în dezbinări. Să fim iubitori precum El, să ne facem tuturor toate, rugându-ne neîncetat. I-am cercetat pe cei din temniţe şi din spitale, dar nu cu cuvântul tămăduirii Tale, ci cu sărăcăciosul nostru cuvânt şi apoi am zis în sinea noastră: Am plinit şi aceasta! Dar oare numai atât? De aceea, să privim că Domnul vine, deoarece vedem că au început să se ridice neam peste neam, mulţi flămânzesc şi sunt loviţi de boli cumplite, creştinii sunt ucişi, se vând unii pe alţii, se înmulţeşte fărădelegea pretutindeni, corupţia este, parcă, firescul vieţuirii de acum, dar mai sunt încă zile, încă nu s-au plinit toate, nădăjduiţi şi să ne rugăm: Înmulţeşte-ne Doamne credinţa, întăreşte-ne răbdarea şi revărsând Duhul Tău cel Sfânt dă-ne înţelepciune ca să putem ţese pentru toţi veşmânt ales pentru intrarea la ospăţul Mirelui, căci la aceasta ne cheamă atunci când zice: „Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, de moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii“ (Mt. 25, 34).
Pentru cel care trăieşte şi rodeşte în Duh, această zi nu este înfricoşătoare, dar trebuie să fim conştienţi că ea vine şi să încercăm, măcar noi, să păşim spre Împărăţie. Paşii spre Împărăţie sunt paşi cu adevărat realizaţi în înviere atunci când urcăm prin slujirea semenului nostru către cer. Prin fiecare dintre semeni, Hristos este cu noi şi vine înspre noi.
Aşadar, să ne silim ca, prin slujirea noastră, să spulberăm nemergerea spre El din pricina legării de trup şi de pământ, să-i găsim pe cei prea mici ai Săi şi, împreună cu ei, să ne statornicim în împlinirea euharistică ce vine în inimi din credinţa lucrătoare prin iubire care îi face să cânte împreună cu noi: Domnul este aici şi împărăţia Sa peste toţi stăpâneşte, să ne plecăm genunchii şi să-i zicem: Suntem nevrednici, Doamne, şi alunecători, de aceea, Te rugăm, stăpâneşte Tu întru noi în vecii vecilor, amin.