Paştile Blajinilor, sărbătoarea neuitării celor plecaţi în veşnicie
Azi, bucuria Învierii, frumuseţea şi rânduielile pascale sunt răspândite şi în cimitire, într-o sărbătoare a neuitării celor plecaţi în veşnicie. Mormintele au fost primenite din vreme, iar gospodinele au umplut din nou coşurile cu ouă închistrite, pască şi cozonaci. Pentru că şi pentru blajini a venit Paştile.
N-ar fi Paştile întreg în satele din Moldova dacă oamenii nu l-ar vesti şi în cimitire, acolo unde îşi dorm somnul veşniciei mulţi dintre cei dragi ai lor. De aceea, la o săptămână după Înviere, bucatele rituale sunt din nou pregătite, mormintele devin adevărate odăi de sărbătoare, iar cimitirele se transformă într-un loc al întâlnirii mai presus de fire dintre lumea aceasta şi cea de dincolo. Azi, fiecare familie se întâlneşte în gând şi în rugăciune cu cei adormiţi ai săi, sărbătorind, laolaltă, un alt fel de Paşti. Cel al blajinilor. Obiceiul acestei sărbători pare a se pierde în negura timpului, fiind întâlnit cu precădere în satele din Moldova. La Rădăşeni, sat vechi, răzeşesc, aflat la hotarul dintre Vechiul Regat şi Bucovina, Paştile Blajinilor e unul dintre cele mai importante momente din toată suita de sărbători pascale. De aceea, în sâmbăta din Săptămâna Luminată, gospodinele îşi suflecă din nou mânecile, focul în cuptoare este încă o dată aprins, iar casa întreagă se umple din nou de miresme de pască şi cozonaci, căci luni vine Paştile şi pentru blajini.
Ca să înţeleg sensul acestei frumoase sărbători, felul în care cei de aici o pregătesc, am poposit sâmbătă în casa familiei Grigore şi Paraschiva Buhlea, de sub poalele dealului Cetăţuia, cel mai înalt punct al Rădăşenilor. Gospodari vrednici, oameni ai bisericii, soţii Buhlea aşa au prins obiceiul de la părinţi şi bunici, aşa au făcut şi ei toată viaţa, aşa i-au deprins şi pe copiii lor a face. În ajun de sărbătoare, familia s-a reunit: fraţi, surori, cumnaţi, copii, nepoţi. Toţi, după puteri, să dea o mână de ajutor, să pregătească cele de trebuinţă. Cu un ochi atent, tanti Paraschiva supraveghează totul, ca nimic să nu iasă din buna rânduială. O familie cum rar mai vezi azi, cu oameni frumoşi şi la chip, şi la suflet, cu frică de Dumnezeu şi cu dragoste nesfârşită faţă de cei dragi ai lor chemaţi la Domnul. „Când m-am măritat, încă nu împlinisem 18 ani. Tata socru mi-a spus aşa: «Eu am rămas fără părinţi de tânăr. De când mă ştiu, am mers la capul lor. Voi să ne urmaţi». Şi de-atuncea am mers tot timpul la cimitir şi noi. Obiceiul, aici, la noi, aşa îi de când lumea“, povesteşte tanti Paraschiva.
Cimitirul, primenit ca o odaie de sărbătoare
În săptămâna dinaintea Paştilor, odată cu casele şi curţile e primenit şi cimitirul. Femeile merg la morminte, le curăţă şi le garnisesc cu flori. Astfel că la sfârşit arată mai ceva ca o odaie de sărbătoare. Prima vizită la blajini e în noaptea de Înviere, când, după ce au luat lumină, vin să le-o aducă şi lor. Grigore Buhlea are 71 de ani. A crescut în umbra lăcaşului de lemn al lui Tomşa, de la Rădăşeni, tatăl fiind consilier la biserică. Pravila bisericească şi rânduiala creştinească i s-au lipit de suflet de când era copil. De Paştile Blajinilor, îşi aminteşte, mergea cu părinţii la cimitirul din deal, iar azi face şi el la fel, alături de copiii lui. „Tata ne punea la post şi la rugăciune, mergeam la biserică. De la jumătatea postului ne strângeam toţi băietanii pe dealuri şi cântam «În mormânt viaţă...» Când terminam noi, cei de pe Cetăţuia, începeau cei de pe dealul celălalt, apoi cei de pe dealul următor. Se ducea zvonul de cântare din deal în deal“, îşi aminteşte Grigore Buhlea, epitrop la biserica de lemn din Rădăşeni din 1997.
Paştile Blajinilor, prilej de pomenire a celor adormiţi
Despre Paştile Blajinilor, spune că ritualul e neschimbat; se petrece exact la fel de când se ştie. „Luni o să mergem la cimitir. După ce părintele paroh va trece pe la fiecare mormânt, noi o să împărţim darurile ce le-am adus, de sufletul celor adormiţi: pască, ouă, cozonac. De la cimitir luăm neamurile acasă şi le ospătăm, după datină“, explică Grigore Buhlea.
„Paştile Blajinilor e un prilej de a-i pomeni pe toţi cei adormiţi. Stropim cu Agheasmă fiecare mormânt, cântăm «Hristos a Înviat». Iar jertfa care se strânge - ouă roşii, cozonac, pască -, se strânge şi se dăruieşte Căminului de bătrâni de la Bogdăneşti, al Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor“, completează părintele Constantin Rotar, parohul bisericii de lemn din Rădăşeni.
Cântările Învierii răsună până la Înălţare de pe Cetăţuia
După Paştile Blajinilor, până la Înălţarea Domnului, duminica, după slujbă, rădăşenenii urcă, alături de preoţii lor, abruptul deal al Cetăţuii, de pe care o cruce semeaţă veghează întreg ţinutul Fălticenilor. Acolo cântă „Hristos a Înviat“ de răsună tot satul, vestind marea bucurie a Paştilor. Zvonul cântării se sparge de linia orizontului, ajungând peste tot şi chemându-i şi pe cei care nu ştiu spre deal. Apoi ciocnesc ouă roşii, mănâncă pască, bucurându-se ca într-o mare şi frumoasă familie. „E o tradiţie pe care noi am reînviat-o după 1989. Cetăţuia e cel mai înalt punct al satului. Ne adunăm toţi preoţii din Rădăşeni - părintele Petru Irimescu şi părintele Costel Aioanei, de la Biserica «Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel» şi noi, cei de la Biserica «Sfinţii Mercurie şi Ecaterina», alături de săteni. Cântăm acolo, sus, «Hristos a Înviat» şi toate cântările Învierii, de răsună satul“, povesteşte părintele Constantin Rotar, în timp ce urcăm pe Cetăţuia să vedem locul.
De pe culme, poţi înghiţi lacom nesfârşitul orizont verde. Am înţeles de ce sătenii, fie tineri, fie foarte bătrâni, urcă până aici. De sub umbra crucii, satul se deschide privirii în toată splendoarea. Întinereşti într-o clipită, numai privindu-l. Rădăşenii n-au vârstă. Nu îmbătrânesc, nu se trec, nu se pustiesc. Satul se hrăneşte din seva pomilor presăraţi pretutindeni, plămădind, întruna, viaţă. Ca într-un perpetuu imn al Învierii.