Pastoraţia bolnavilor și forța lăuntrică a preotului

Am auzit odată o vorbă care spunea că „nu ştii cât eşti de puternic cu adevărat, decât atunci când să fii puternic e singura variantă pe care o ai”. Sunt mulţi oameni care atunci când aud de vreun necaz păţit de aproapele lor spun „eu nu aş fi putut să duc asta, nu aş fi putut purta aşa cruce grea, nici cu gândul nu pot să gândesc la aşa situaţie grea”. Şi totuşi, unii oameni trec prin nişte momente atât de grele, încât nici nu ne putem imagina. Şi s-au trezit dintr-odată puternici, pentru că era singura soluţie pe care o aveau pentru a depăşi clipa grea care s-a ivit în viaţa lor. Şi puternic devii doar când lupţi împreună cu Dumnezeu. Un astfel de om puternic este preotul care face pastoraţie printre bolnavi.

Părintele Constantin Necula spunea, adresân­du-se unor oameni „buni la teorie” şi „fini cunoscători” ai credinţei, aşi la pusul întrebărilor, dar care n-ar pune un deget să mişte crucea grea pe care unii oameni o poartă, „mergeţi în spitale printre bolnavii de cancer, printre copiii care mor în braţele părinţilor lor şi faceţi acolo pe deştepţii, nu într-o sală de conferinţe”.

Iată un exemplu de situaţie grea pe care o întâlneşte un preot care face pastoraţie în spital. Cum împărtăşeşti un copil care are atrezie de esofag? Ca să putem da un răspuns la această întrebare, trebuie mai întâi să vedem ce este această afecţiune. Atrezia de esofag este, de fapt, o eroare în dezvoltarea fătului, care presupune lipsa conexiunii dintre partea de sus a esofagului şi stomăcel. Legătura e întreruptă, nedezvoltată. Practic, un copil care se naşte cu atrezie nu poate mânca nimic pe guriţă, laptele s-ar opri în gât şi s-ar îneca, nu ar mai ajunge în stomăcel. Pentru a fi salvat, copilului i se face în prima zi de naştere o gaură în gât pe unde să se scurgă saliva, şi i se montează o gastrostomă, un fel de cablu direct în stomac pe unde să poată fi hrănit. Cum administrezi împărtăşania? Direct pe guriţă ştiind că ea va ieşi în câteva secunde pe gât afară odată cu saliva şi va fi colectată într-un şerveţel sau direct prin cablu în stomăcel unde să se digere? Am întâlnit două păreri diferite. Prima spunea că orice boală nu are cum să afecteze procedeul de administrare a împărtăşaniei, deci, aceasta trebuie administrată normal pe guriţă, iar a doua variantă e ca împărtăşania să ajungă prin cablu şi să rămână în corpul bebeluşului.

Sunt de doi ani internat cu soţia şi băieţelul nostru nou-născut în cea mai cruntă secţie care există în vreun spital din lumea aceasta: terapie intensivă nou-născuţi. Locuim de doi ani printre copilaşi care se nasc cu probleme grave de sănătate, multe dintre ele incompatibile cu viaţa. Băieţelul nostru s-a născut fără esofag, iar după multe intervenţii chirurgicale în Germania a rămas şi fără intestine. S-au necrozat după atâtea proceduri şi complicaţii. E ţinut în viaţă de două aparate, unul care îl hrăneşte parenteral (pe venă), iar altul îi scoate din burtică lichidele ce în mod normal ar fi trebuit eliminate prin intestine. Suntem într-un loc unde moartea şi viaţa sunt la o bătaie de inimă distanţă. E locul care, dacă ajungi să vezi cum propriul copil îşi dă duhul în faţa ta, te ispiteşte să spui că trăiești iadul pe pământ. Şi nu mă joc cu cuvintele.

Am avut odată un căţel. A dat maşina peste el. Cât şi-a dat duhul nu am putut să privesc. Chinul lui a fost insuportabil pentru mine. Nu am putut să mă uit. Nu aveam de unde şti faptul că doar câţiva ani mai târziu îmi voi privi copilul cum se stinge la fel, în faţa noastră, în faţa părinţilor săi amărâţi şi îndureraţi, apăsaţi de sentimentul de nepuţinţă că nu mai putem face nimic pentru el. Doctorii ne-au dat ore până se va întâmpla necazul, apoi zile care s-au făcut săptămâni, apoi luni şi dintr-odată doi ani. Băieţelul nostru încă luptă pentru viaţa lui, iar noi, părinţii, odată cu el.

Sunt student în anul 3 la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Alba Iulia, specializarea Teologie Pastorală. Nu ştiu dacă am să ajung vreodată preot, pentru că Dumnezeu Îşi alege slujitorii pe care îi vrea, iar eu nu sunt vrednic, deşi într-un colţişor din inima mea îmi doresc. Poate că mă pregăteşte prin această experienţă extremă să le spun oamenilor să nu se mai teamă de moarte, ci să se teamă de o viaţă netrăită. Trebuie să devenim conştienţi de faptul că e un mare privilegiu că trăim, că viaţa e un mare dar şi o mare bucurie de care trebuie să ne umplem până în măduva oaselor. Să ne bucurăm în fiecare zi de un nou răsărit de soare, că putem respira, umbla, vedea, că putem citi acest text, iată, sunt unii care trăiesc doar câteva ore, câteva zile sau luni şi ce n-ar da să vadă şi ei cum rodeşte mărul, ce frumoase sunt florile de liliac, ce minunate sunt animăluţele cu lumea lor unică şi frumoasă, ce frumoşi sunt oamenii şi ce superbă e natura şi tot ce a creat Dumnezeu. Şi nu pot.

A doua zi aflăm că peste noapte a mai murit un copilaş. Pentru că ne-am „specializat la locul de muncă”, deja ştim să citim singuri valorile de pe monitoare şi vedem în altă seară pe un ecran cum un alt băieţel de doar câteva săptămâni experienţă de viaţă este resuscitat. Pulsul urcă brusc la 220, apoi începe să scadă la 170, merge tot mai jos, ajunge la 50, apoi brusc iar sare valoarea aproape de 200, după o altă tentativă de a-i porni inimioara. Pulsul se menţine puţină vreme constant, apoi pâlpâie ca lumina lumânării ce nu mai are ceară, flacăra vieţii pare că ezită şi apoi, după mai multe tentative de a-l salva, copilaşul se stinge. Dimineaţa următoare când vin să-mi vizitez propriul copilaş văd dricul cum aşteaptă cu portbagajul deschis la uşă la morgă. No... o fi greu să fii preot într-un astfel de loc? Că am auzit că preotul lucrează o dată pe săptămână şi atunci cântă.

Nu ai cum să nu te gândeşti ce e în sufletul unor părinţi care tocmai şi-au pierdut copilaşul. Ce poţi să le mai spui în asemenea momente, decât să-i îmbrăţişezi şi să plângi alături de ei. Apoi peste câteva zile îţi vine rândul.

Copilaşul meu m-a învăţat în doi ani cât n-aş fi putut asimila din toate tratatele de teologie din lumea asta. Pentru că s-a născut cu atrezie de esofag (lipsa legăturii dintre gât şi stomăcel), el nu a mâncat niciodată nimic pe guriţă. Niciodată. Nu a simţit gustul laptelui matern, a fost hrănit printr-un tub direct în stomac. Nu a păpat nici o ciocolăţică, „bunătățile” lui sunt de fapt un lichid perfuzabil ce intră pe vene şi-i hrăneşte corpul. Eu sunt un creştin pârlit care nu puteam ţine post. Şi pentru că tati nu putea ţine post nici măcar o zi, a trebuit să vină pe lume un ghemotoc de omuleţ ca să-i arate lui tati cum se face. A venit copilul să ţină post pentru mine. Nu o zi, nici 40 de zile, ci doi ani. Şi posteşte în continuare. Băieţelul meu m-a învăţat cum se ţine post. Acum ţin şi eu, că dacă nu ţii post de voie, îl vei ţine de nevoie. De asta spunea părintele Arsenie Boca să-ţi aduci aminte de cele duhovniceşti la timpul lor, înainte să te pălească Dumnezeu cu prăjina din urmă.

Copilaşul meu m-a învăţat cum să zâmbesc în faţa morţii. Când a venit medicul chirurg german să-l ia din braţele noastre pentru operaţia aproape finală, băieţelul nostru i-a zâmbit. Ca unui prieten. Şi a întins mâinile spre el să-l ia în braţe. S-a dus ca un miel în mijlocul lupilor şi a zâmbit. „Prietene, pentru ce ai venit?” Exact aşa am simţit că i-a zis. Cu o candoare şi nevinovăţie cum nu mi-am imaginat vreodată. Am înţeles exact pasajul din Biblie unde Mântuitorul îi spune aceasta lui Iuda trădătorul. Am văzut momentul din Grădina Ghetsimani cu ochii mei, l-am auzit cu urechile mele. Pentru că în puritatea lor copilaşii sunt sfinţi şi îngeraşi, de aceea vorbesc prin nevinovăţia lor ca Mântuitorul şi spune despre ei Domnul că „a unora ca acestora este Împărăţia Cerurilor”.

Şi uite aşa învăţ Evanghelia în propria carne. Pentru că eu şi soţia mea am înţeles-o perfect pe Rahela care „îşi plânge copiii şi nu vrea să se mângâie pentru că nu mai sunt”. Mi-am plâns sufletul din mine într-o durere ce nu poate fi descrisă în cuvinte şi e amuzant acum când mă gândesc că eu am avut dureri groaznice de rinichi, doar cel care a avut dureri la rinichi ştie la ce mă refer, dar, deşi erau dureri atroce, nu am plâns într-un asemenea hal ca atunci când mi-am văzut copilaşul în pragul morţii. Cu astfel de părinţi te confrunţi când faci pastoraţie în spitale. Te duci ca preot cu teoria învăţată de nota 10 şi când îţi răsare în faţă realitatea practică, nu mai ştii ce te-a lovit.

Copilaşul meu nu a cârtit niciodată. Spre deosebire de tatăl lui, care e un plângăcios că nu-l aude Dumnezeu. Păi, de multe ori la rugăciune nu mă aud nici eu, că-mi fuge gândul tot aiurea, „oare de la ce oră o fi cursa de Formula 1?”. „Ce am citit ultimele cuvinte? Bucură-te... ce?” Când are dureri, plânge, când trec durerile, se bucură de viaţă, dă din picioruşe, chiuie şi gângureşte. A lăsat tot ce a fost rău acum câteva minute trecutului şi se bucură mereu de prezent. Nouă, ca părinţi, ne-a luat mult timp să învăţăm lecţia pe care ne-a dat-o bebeluşul, să nu mai privim nici în urmă, nici în viitor, ca să nu înnebunim. Acum ne bucurăm de micuţ în fiecare zi, am făcut din spital rai. Ne jucăm şi râdem acolo în salon. Îmi aduc aminte de mărturiile monahiei Platonida, Despina Miliţa Doamna, soţia Sfântului Neagoe Basarab, care, atunci când ţara trecea prin momente grele şi nori negri turceşti treceau peste cerul românesc, se bucurau de candoarea copiilor lor, de frumuseţea şi nevinovăţia lor. Şi totul trecea mai uşor, chiar dacă erau timpuri grele.

Cu ocazia aceasta l-am întâlnit şi pe Dismas. Nu ştiţi cine e? E tâlharul de pe cruce. Veneam de la Hunedoara la Bucureşti să-mi văd băieţelul. L-am întâlnit pe Dismas în autogară, era într-un taxi galben. A zis că-mi ia 80 de lei până la spital, deşi cursa nu făcea mai mult de 30 de lei. A vrut să mă tâlhărească. Mi-am dat seama că mă fură, iar el şi-a dat seama că m-am prins. Am acceptat totuşi să merg aşa, trebuia să ajung cât mai repede la ora de vizită. Pe drum i-am povestit ce drumuri mă duc la Bucureşti. Mi-a povestit că şi el are un băieţel cu o problemă la un picior, picioruşul era un pic sucit. S-a ruşinat când şi-a dat seama ce problemă de nimic avea el în comparaţie cu a mea. S-a pocăit în al doisprezecelea ceas. La sfârşitul cursei, nu mi-a mai luat nici un ban, mi-a zis că eu am nevoie de bani mai mult decât are el. Probabil s-a dus apoi acasă să-şi strângă în braţe cei trei copii.

Nu ştiu cine va citi acest articol sau ce urmări vor lăsa relatările mele asupra cuiva. Sper doar ca unii oameni, după ce-l citesc, să rămână aşa un pic să se gândească în sufletul lor la viaţa pe care o au, să-şi dea seama cât sunt de fericiţi şi să-I mulţumească lui Dumnezeu pentru tot. Măcar o clipă să facă asta, că apoi începe meciul la televizor şi uită ce-au citit. Sunt unii oameni care trăiesc în spitale, luni, ani şi luptă ca nişte eroi pentru viaţa lor şi a copiilor lor. Cu astfel de oameni puternici va interacţiona preotul care face pastoraţie în spitale şi trebuie să fie la fel de puternic ca şi ei, pentru că pastoraţia în spitale înseamnă să dai de oameni puternici şi credincioşi, şi frumoşi, şi minunaţi, iar acei oameni au doar o lună, două sau un anişor de viaţă. Tuturor preoţilor şi părinţilor care fac pastoraţie în spitale să le dăruiască Dumnezeu putere să calce peste şerpi şi peste scorpii şi peste toată puterea vrăjmaşului pentru ca nimic să nu-i vatăme.