Patriotismul de cartier

Ne mai desparte o zi de 1 Decembrie. Contestată de unii, susţinută de alţii cu baioneta, Ziua României este, orice s-ar spune, cam friguroasă. În consecinţă, atmosfera trebuie încinsă puţin: defilări, ceremonii, discursuri electorale, lamentaţii, exaltări puberale şi cinice bateri pe burtă. Mici, cârnăciori, muştar, ţuică fiartă. Acestea sunt numai câteva din ingredientele unei autentice sărbători naţionale indigene.

Anul acesta, evenimentul cade şi mai prost: în plină campanie electorală. Inutil să-mi mai dau cu presupusul în legătură cu stilistica vorbelor aruncate de la tribună în nasul „poporului suveran“. Dar, până la urmă, ce să mai spui? Spectrul expresivităţii patriotice a fost epuizat prin folosire excesivă încă din 1990. Vocabularul utilizabil a devenit din ce în ce mai subţire şi mai puţin penetrant. Sensul cuvintelor „popor“, „ţară“, „naţiune“ s-a pierdut undeva între relativismul global, „pragmatismul“ economic şi naţionalismul păşunist. Mult hulita limbă de lemn şi-a schimbat textura: a devenit limbă de beton, de granit sau de tablă. În aceste condiţii, iubirea de patrie trebuie să se manifeste cu discreţie şi umilinţă; interiorizat şi pe tăcute. Patriotismului i-au rămas periferia, spaţiul intim, parohialismul. Pentru că marile figuri istorice au devenit nefrecventabile, nu putem opta decât pentru soluţia personală şi interdicţia de bun simţ: nu mai aruncăm coji de seminţe pe jos, nu scuipăm decât în chiuveta de acasă, nu dăm muzica la maximum în maşină, nu înjurăm la volan. Specia aceasta de patriotism, pe care-l putem numi „de cartier“, are atuul raportării personale la lumea din proximitate, dar păcătuieşte printr-o bizară exaltare a negativităţii. El se manifestă ca interdicţie şi luptă cu obiceiurile curente, fără a putea cultiva acţiunea constructivă şi „da“-ul responsabil. Pe un plan mai înalt, se poate observa că şi strategiile politice funcţionează după acelaşi principiu: trebuie să facem ceva ca oamenii valoroşi să nu plece din ţară, fără să ştim prea bine cum ar trebui să lucrăm pentru ca ei să se poată afirma aici. Trebuie să vedem cum facem să nu murim de foame, şi nu cum să punem în picioare industria şi economia. Negativitatea şi opoziţia sunt, în orice caz, constantele oricărui fel de patriotism de cartier. Totuşi, adunate, rezultatele individuale nu vor da niciodată o bună funcţionare a ţării. Şi asta pentru bunul motiv că interesele personale, legitime fiecare în parte, nu converg niciodată către un bine comun durabil. Bunul simţ al oamenilor, exercitat constant şi pe termen lung, nu dă roade decât în condiţiile în care se întâlneşte cu decizia politică de bun simţ, cea care, prin compromis şi dezbatere responsabilă, poate media între interese divergente. În lipsa acestora, orice discurs de 1 Decembrie va rămâne numai o penibilă gargară oţioasă, iar patriotismul cetăţenilor nu va fi decât o formă de a mătura gunoiul, restrânsă la limitele unei suburbii.