Pe urmele pribeagului domnitor Cuza, la Heidelberg

La Heidelberg, Germania, în faţa Hotelului Europa, într-un mic parc, este amplasată o statuie de-a domnitorului Alexandru Ioan Cuza, în amintirea faptului că acolo şi-a petrecut ultimele zile şi tot acolo şi-a început călătoria către veşnicie, la data de 15 mai 1873.

Pare nesecat în aniversări şi comemorări anul 2018, când serbăm Centenarul Marii Uniri. Multe evenimente ne sunt readuse în atenţie şi multe personalităţi din trecutul nostru ne sunt reaşezate în lumina istoriei şi, mai cu seamă, a luptei pentru împlinirea dezideratului de veacuri a românilor de pretutindeni, unirea. Mijlocul lui Florar ne prilejuieşte o astfel de necesară reîntâlnire cu cel care a stat la baza temeluirii României moderne, domnitorul Alexandru Ioan Cuza, care într-o zi de 15 mai 1873, departe de ţară, şi-a încheiat drumul acestei vieţi.

Şapte ani de pribegie

Reformele sale profunde şi incizia adâncă în sistemul corupt „implementat cu succes" în perioada fanariotă în cele două Ţări Române a deranjat pe marii latifundiari, oameni de afaceri, mari proprietari. Ei îşi vedeau periclitate foloasele financiare de politica domnitorului, pusă în slujba propăşirii neamului românesc, menită să consolideze ţara recent formată prin Unirea de la 1859. Afacerile şi interesele lor ce se vedeau ameninţate erau puse mai presus de imaginea şi viitorul naţiunii. De aceea, au pus la cale aşa-numita Monstruoasa Coaliţie, o ticăloasă alianţă între conservatori şi liberalii radicali, zămislită cu scopul precis de a înlătura de pe tron pe domnul ales de popor, fapt întâmplat în fatidica zi de 11 februarie 1866.

Nefericitul izgonit, alături de soţie şi de cei doi copii, îşi începu o nouă etapă a vieţii, pribegia. Se pare că nu avuse zăbavă, căci cei şapte ani de exil au fost tot atâţia de chinuitoare întrebări, ezitări, împăcări, acceptări. Şi-a căutat liniştea şi rostul în mai multe locaţii din Vest. Iniţial a locuit la Viena, dar pentru a nu alimenta unele ştiri tendenţioase, care-i puneau în cârcă planul de a reveni în ţară cu sprijin militar rusesc, pentru a-şi redobândi tronul, s-a mutat mai departe, la Paris, unde a trăit sub numele de Alexandru Adam, în condiţii modeste, chiar cu un credit luat de la unul dintre bancherii capitalei franceze - pentru a-şi duce smeritul trai, dar mai ales pentru a-şi trata anumite boli, care deja începeau să-i complice şi aşa amărâta existenţă. Căutând locuri prielnice pentru tratarea afecţiunilor hepatice şi pulmonare a plecat la Ems, iar apoi la Ober-Dobling, Reichenhall, Hale - Austria, Florenţa - Italia.

În anul 1872 s-a stabilit definitiv la Heidelberg, în Germania, gândindu-se, probabil, la oportunitatea de a-şi instrui copiii în şcolile deosebite ale acestui oraş universitar, cu numeroase edificii culturale. Pe la sfârşitul lunii aprilie 1873, Cuza răci şi se îmbolnăvi, iar pe fondul afecţiunilor cardiace, pulmonare şi hepatice, situaţia sănătăţii i se înrăutăţi iremediabil. Moartea a survenit la data de 3/15 mai 1873, ora unu şi jumătate noaptea, în reşedinţa sa aflată în Hotelul Europa din Heidelberg. Avea doar 53 de ani.

Dintre ei, şapte i-a petrecut departe de patrie, cu dorul nestins după neamul şi pământul din care a odrăslit. Cu sprijinul agentului diplomatic român la Berlin, T. Rosetti, cumnatul lui, corpul neînsufleţit i s-a îmbălsămat la cimitirul din Heidelberg. Pe 27 mai 1873, sicriul cu rămăşitele pământeşti a sosit în ţară, fiind înmormântate la Ruginoasa, lângă biserica domnească, la două zile după sosirea acasă. Ulterior, în 1946, osemintele i s-au reînhumat în biserica Mănăstirii „Sfinţii Trei Ierarhi" din Iaşi.

Giulgiul, care acoperea sicriul domnitorului, era de fapt tricolorul ţării cu monogramele „A. I. I". Mult timp după înmormântare, oamenii locului, dar şi străinii, când treceau pe lângă palatul de la Ruginoasa, îşi scoteau cuşmele de pe cap şi se închinau, ca semn de adâncă recunoştinţă faţă de cel care „a dat pământ ţărănimii". Aceasta este povestea sfârşitului marelui român şi patriot, domnitorul Cuza; una tristă şi apăsătoare. Învăţa-vom oare din ea?

Nu demult, prin bunăvoinţa unor inimoşi prieteni, Werner şi Aurelia Morbitzer din Germania, ghidaţi de părintele Ciprian Mocanu, un vrednic preot român din parohia Heilbronn, am ajuns pe urmele lui Cuza în celebrul oraş universitar Heidelberg. Ştiind că acolo s-a stins vândutul domn, mi-am dorit să păşesc pe urmele lui. După ce am cunoscut parte din frumuseţea şi pitorescul aşezării, după ce am admirat multe din vechile instituţii eclesiastice şi culturale ale Heidelbergului, l-am înţeles pe Cuza de ce a dorit să-şi petreacă viaţa acolo. Doar dacă ne gândim la celebra Universitate „Ruperto Carola" din oraş, care a fost fondată în 1386, fiind cea mai veche universitate din Germania şi a treia universitate fondată în Sfântul Imperiu Roman, realizăm cât de mult şi-a dorit ca cei doi fii ai săi să se bucure de o educaţie aleasă.

„Prin gura lui vorbea un neam întreg"

Astăzi, „Der Europäische Hof" (Hotelul Europa), unde-şi va fi avut vremelnic reşedinţa primul domnitor al Principatelor Române unite şi unde şi-a început călătoria către veşnicie, stă sfios în faţa marilor clădiri ce-l înconjoară, prin arhitectură aducând ceva din zbuciumatul secol al XIX-lea. Este impresionant că undeva, în faţa hotelului, într-un mic parc, este amplasată o statuie de-a domnitorului, care aminteşte trecătorilor grăbiţi că acolo a locuit vremelnic şi s-a stins fondatorul României moderne. Dezvelirea statuii a avut loc pe 3 iulie 2011, eveniment organizat de Asociaţia culturală „Alexandru Ioan Cuza" din Heidelberg. Donat de Consiliul Judeţean Prahova şi Muzeul de Arheologie şi Istorie Prahova, bustul a fost realizat de către sculptorul Constantin Ionescu din Ploieşti. Presa vremii nota un gest emoţionant al unuia dintre participanţi la eveniment: a presărat la baza statuii o mână de ţărână adusă de acasă.

Pe străzile ticsite de studenţi şi turişti ai Heidelbergului auzi cu uşurinţă şi cuvinte româneşti, semn că mulţi compatrioţi vizitează, învaţă ori chiar muncesc în pitorescul oraş din landul Baden Württemberg. Nutresc speranţa că mulţi dintre ei vor ajunge să se reculeagă în faţa statuii marelui domnitor, despre care istoricul Iorga spunea: „Cuza a fost un Domn care se cufunda bucuros în rândurile mulţimii, ca să afle, ca să îndrepte, ca să pedepsească şi să mângâie, ca să miluiască pe ascuns de ochii lumii. Nimeni nu-şi făcea datoria mai viteaz, mai dispreţuitor de orice meschină prudenţă, mai înfruntător al celor mai straşnice primejdii, decât el. Prin gura lui nu mai vorbea un om, ci, cum se cuvine pentru un stăpânitor de oameni, un neam întreg. Întruparea naţiunii era el în gând şi grai".