Pe urmele sihaștrilor

Într-o zi binecuvântată de Dumnezeu de la începutul lunii iulie am făcut o călătorie pe urmele sihaștrilor. Locul de care vă vorbesc este unul dintre cele mai frumoase din lume. Se poate folosi și termenul pitoresc, dar cuvântul frumos are o mai mare cuprindere. Toposul sihăstresc asupra căruia ne oprim este cuprins între mănăstirile Secu, Sihăstria și Agapia. Episcopul Narcis Crețulescu amintea într-una din lucrările sale că în munții Sihlei existau călugări solitari încă de acum 600 de ani.

Drumul meu a început de la Sihăstria, locul unde atâția călu­gări veneau și se închinau la icoa­na „Celei pline de dar” înainte de a-și petrece viața în desișul codri­lor. Așa a făcut și Cuvioasa Teo­dora, fiica lui Joldea, armașul de la Cetatea Neamțului.

Călugărița Zenovia, fiică de ministru

După un urcuș anevoios am ajuns la schitul cuviosului Daniil Sihastrul. Un schit nou, ridicat în ultimii ani pe locul nevoințelor sihăstrești a nenumăraților călu­gări iubitori de liniște și rugăciu­ne. Chiar în anii regimului totali­tar acolo au trăit în viețuire aspră Daniel Sandu Tudor și mai aproa­pe de noi schimonahiile Valentina și Emiliana Neacșu. Schitul a fost construit într-un loc strâmt, pe marginea unei prăpăstii, și are în spate un munte înalt care duce până la Râpa lui Coroi. Printre co­pacii răsturnați de furtuni, printre rugi de mure și afinișuri sădite în pâlcuri de mâna Creatorului am urcat muntele până la locul care se cheamă Râpa lui Coroi, de care se tot amintește în paginile Pateri­cului Românesc.

La un ceas bun de mers până la Sihla, Râpa lui Coroi este de fapt locul nevoințelor călugărilor isihaști din ultimele secole. Am tre­cut și noi pe lângă bordeie pust­nicești, unele devenite amintiri, am vorbit despre fericitul episcop loan, întâlnit în zonă acum 50 de ani de părintele Teodul Varzare, am vrut să găsim bordeiul ierodiaconului Christofor și ne-am adus aminte de cuvintele Părintelui Cleopa, care spunea că în perioada interbelică și apoi postbelică la Râpa lui Coroi se gaseau 70 de sihaștri, trăitori în mici comu­nități, de 5-7 viețuitori. Printre ei, mărturisea Părintele Cleopa, se afla și fiica unui ministru devenită călugărița Zenovia.

Frumusețea locului cu greu poate fi descrisă în cuvinte. Pă­durea de brazi, liniștea de început de lume, florile din poieni și darurile lui Dumnezeu lăsate pen­tru sihaștri: fragii, afinele, zmeu­ra, bureții și sumedeniile de plante cu efecte terapeutice.

Istoria Râpei lui Coroi

Râpa devenită celebră poartă numele unui bogat boier numit Coroi, altul decât haiducul cu ace­lași nume, care se afla acolo la vânătoare de cerbi. Urmărind un cerb preafrumos și neobservând prăpastia care se întindea, Coroi a căzut de la mare înălțime și și-a sfârșit zilele în munții Sihlei. Râpa îi poartă acum numele. Pe lângă istoria ei trebuie amintit faptul că priveliștea care se oferă pelerinu­lui este una de basm.

Dintr-odată, din desișul codru­lui te trezești pe margine de prăpastie. Altitudinea este de aproximativ 1100 de metri. Până departe se văd munții, se zărește Poiana lui Pahomie (Pahomia), în vale, printre brazi, se observă tur­nul noii biserici de la Sihăstria, iar pe deal stâna mănăstirii și gră­dinile de pe muntele Tăciunele. Timpul pare că stă în loc. Frumusețea și încărcătura duhovni­cească a acestui spațiu are ceva aparte. Îți dai seama că locul în care te afli este sfânt și vrei parcă să-ți dezlegi cureaua încălțămintelor. În liniștea aceea, dacă as­culți cu atenție, auzi șoptirile rugăciunii lui lisus de pe buzele nea­dormite ale sihaștrilor din veac. Oricât ești de risipit printre mul­tele (și nefolositoarele) griji ale lu­mii acesteia, nu poți să nu-ți dai seama de sfințenia și taina acestui loc. După câteva ceasuri de liniște și negrăită bucurie am luat cu noi câte ceva din această taină.

Am poposit apoi într-alt loc, nu­mit Poiana lui loan, într-un munte alăturat. Și acolo, în ultimii ani, s-a ridicat un schit nou în poiana unde s-a nevoit de demult un pust­nic cu numele înaintemergătorului. Era locul în care ieroschimonahul Paisie Olaru, bunul și cuvio­sul duhovnic al veacului XX, petre­cea vara multe ceasuri de rugă­ciune și isihie.

Pe locul unde s-a rugat Avva Paisie, în urmă cu 12 sau 13 ani s-a sfințit locul pentru o nouă bise­rică. Au fost uniți în rugăciune, cu acel prilej, trei ierarhi: Înaltpreasfințitul Daniel, Preasfințitul Eftimie și Preasfințitul Casian, monahi de la Athos (Protos Petroniu Tănase), arhim. Cleopa Ilie, arhim. Victorin Oanele, călu­gării sihăstreni și alții. În ziua aceea am trecut cu toții pe la chilia singuratică a ieroschimonahului Casian Frunză. Bătrânul ostenit de ani ne-a primit cu bucurie. Neobișnuit cu o asemenea vizită, rămăsese fără grai. Când am ple­cat am observat pe obrazul lui o lacrimă. Era o lacrimă de bucurie. Nu după mult timp s-a strămutat la veșnicele locașuri.

Un posibil traseu de vacanță

Călătorind pe urmele sihaștri­ lor mi-am dat seama că toți au aIes cele mai frumoase locuri din poienile și munții care ocrotesc mănăstirile. La frumusețea locului au adăugat strălucirea virtuților lor, a nevoințelor și a smereniei au­tentice. Nu s-au lăudat cu postiri și îndelungi rugăciuni, n-au trâm­bițat vreo faptă bună. Dimpotrivă, au fugit de lauda oamenilor (știau că-i efemeră) și cât au putut au căutat prietenia cu Dumnezeu. Când întâlneau pe cineva sau pri­meau vizite neanunțate, se bucu­rau și bucuria se oglindea în la­crimi și-n rugăciuni fierbinți.

Este vremea când mulți caută itinerarii pentru vacanță. Unii cheltuiesc mulți arginți pentru locuri exotice. Pe drumuri de munte, în preajma Sihlei, ne stau înainte cărările bătătorite de pașii „prietenilor lui Dumnezeu”.

Cu greu se întâlnesc în lume locuri atât de pitorești. Și pe lângă acest aspect, căutat în zilele de va­ canță, important și el, mai este unul covârșitor: ne aflăm pe ur­mele sihaștrilor.