Perspectiva Împărăţiei lui Dumnezeu

Creaţia aşteaptă în faţa omului transfigurarea. Omul este oare conştient de rolul pe care această dependenţă a firii înconjurătoare i-l impune?

Comentând cuvintele Apostolului Pavel, care spune că pentru el lumea este răstignită şi el este răstignit pentru lume, Sfântul Grigorie Palama precizează că omul nu poate transfigura creaţia decât prin iniţiativa propriei transfigurări. Păcatul - sursă de egoism "Naşterea duhovnicească întru vederea lui Dumnezeu" îl conduce pe om către înfrumuseţarea şi înnoirea omului cel dinlăuntru. Deşi în general, ca urmare a păcatului, omul caută satisfacţie în exteriorul său, ajungând până la stări de asimilare necontrolată a lumii, totuşi, în căutarea duhovnicească a bucuriei şi plăcerii dumnezeieşti, omul se repliază şi se deschide unei priviri înnoite a propriei persoane, care ascunde şi descoperă în acelaşi timp comoara dumnezeiască sădită înăuntrul ei. Răstignirea faţă de lume nu poate fi astfel disociată de răstignirea faţă de patimi. Dobândirea a ceva ce aparţine lumii acesteia, fără perspectiva Împărăţiei lui Dumnezeu, este o înşelăciune care îl aruncă pe om în stricăciune şi moarte, lipsite de orice nădejde. Pierderea sufletului nu poate fi compensată de nimic din acumulările perisabile dobândite prin lumeşti stăpâniri. Omul poate intra foarte uşor în jocul iluziilor care îl fac să creadă că temporalitatea care-şi strigă la tot pasul lipsa de veşnicie poate să îl satisfacă: "Prin urmare fraţilor, dacă un om ar putea să dobândească lumea întreagă, aceasta nu i-ar fi de folos, dacă ar fi lipsit de sufletul său. Cu cât mai cumplit este când cineva, putând să dobândească din lumea aceasta o parte cât de mică, ajunge să-şi piardă sufletul prin patima şi aplecarea către ea, în loc să alerge să se umple de chipul şi de înţelesul Crucii, urmându-L pe Cel ce este dătător de viaţă" (Sfântul Grigorie Palama). Fuga de devorarea lumii Riscul pierderii sufletului în fuga disperată după crâmpeie de lume este accentuat de amplificarea dorinţelor pătimaşe, potenţate de această fugă fără noimă. Răstignirea trupului, cu patimile şi poftele sale, este o descoperire a adevăratelor sensuri sădite de Dumnezeu în creaţie. Omorârea patimilor celor rele înseamnă în acelaşi timp şi fuga de dorinţa pătimaşă a lumii, dorinţă întreţinută de aplecări pătimaşe precum dragostea de slavă, de bani, de bogăţii sau de voia proprie. Omul dărâmă creaţia atunci când se pune pe sine în centru, ca o maşină devoratoare de nonsensuri: "Ce vreau eu să spun, spune Sfântul Grigorie Palama? Venind pe pământ, Domnul şi-a petrecut viaţa în sărăcie. Şi nu numai că Şi-a petrecut viaţa astfel, ci a şi propovăduit acest mod de viaţă zicând: Aşadar, oricine dintre voi care nu se leapădă de tot ce are nu poate să fie ucenicul Meu". Un semn clar al depărtării de Dumnezeu este nepăzirea poruncilor Lui, printre care se află aşadar şi cele referitoare la bani şi bogăţii: "Prin urmare, dacă cineva vede că mintea şi cugetul său se apleacă spre bogăţie şi îmbuibare, să cunoască el că o astfel de judecată este trupească şi înrobitoare celor josnice, căci oricine a fost pironit pe cruce nu mai poate să se îndrepte spre astfel de ţeluri". Sfântul Grigorie Palama precizează în aceeaşi omilie că ieşirea din astfel de situaţii hotărâtoare adesea pentru mântuirea omului poate fi făcută numai prin păstrarea căii de mijloc: "Să vă lepădaţi de toată agoniseala nelegiuită! Iar dacă veţi dobândi câştig după dreptate, fără să fiţi prea mult aplecaţi spre el, să-l chivernisiţi în chip înţelept, făcând parte din el, pe cât cu putinţă, semenilor aflaţi în nevoie". Nu este nicicum vorba în aceste rânduri de un atac cu nuanţă teologică îndreptat împotriva lumii. Este vorba de un semnal de alarmă pe care Sfântul Grigorie Palama îl lansează pentru interogarea asupra priorităţilor creştinului care nu trebuie să uite că viaţa aceasta nu este doar o anticipare a veşniciei, ci adesea este deja şi intrare în Împărăţie. Timpul se îmbibă de eternitate şi cel ce mărturiseşte eternitatea nu se poate dispensa de această viziune. Altcumva îşi riscă veşnicia. Omul e chemat nu să fie consumator inconştient şi înrobit, ci transfigurator. Dincolo de aspectul profund teologic al acestor nuanţări exegetice, considerăm că aplicaţiile acestor teorii sunt întru totul valabile şi pentru societatea contemporană. Drumul către comunitatea mondială, atât de idolatrizată astăzi, este un demers care accentuează realizarea unei unităţi, care nu presupune însă, din punct de vedere creştin, o convieţuire de conjunctură. Răspunsul Bisericii la consumismul contemporan Simplei coexistenţe propuse de atitudinea secularizantă actuală, Biserica Ortodoxă trebuie să-i răspundă cu imperativul realizării comuniunii prin iubire. Cum răspunde predica actuală, spre exemplu, acutizării conştiinţei tragicului? Credem că această conştiinţă este o realitate actuală. Preotul care predică va trebui să vorbească despre modul în care este văzută realitatea morţii în creştinism. Credinţa în nemurire, în înviere, sunt coordonatele principale ale propovăduirii. Rolul asumării crucii şi jertfei sunt esenţiale în procesul de deblocare a mentalităţii materialiste tragice. Accentuarea pozitivă a antropologiei, reliefarea importanţei acordate demnităţii umane pot fi cu succes teme ale predicii. Toate acestea însă pot şi trebuie să se raporteze mereu la viziunea patristică asupra acestor problematici, viziune al cărei reprezentant a fost din plin şi Sfântul Grigorie Palama. Incontestabilele inegalităţi sociale pot fi, aşadar, surse de luări de cuvânt în predică. În acelaşi timp însă pot fi corelate cu o altă incontestabilă realitate: aceea a faptului că, propunând o antropologie pozitivă, predicatorul demonstrează de fapt că sensul omului este mântuirea, îndumnezeirea, ţintă care poate fi atinsă de oricine, din orice clasă socială. Părintele Dumitru Belu spune: "Preotul predicator poate să valorifice această învăţătură: prin ridicarea dintre cei de jos la înalta vrednicie a sfinţeniei, Biserica şi-a manifestat practic încredinţarea ei că aptitudinile şi puterile creatoare nu sunt privilegiul unei elite, ci sunt prezente chiar şi în cei mai simpli oameni şi încă într-o măsură care depăşeşte, nu arareori, cele mai optimiste aşteptări". Aceste sublinieri pot fi fructificate în predica de astăzi. Omul nu poate trăi la infinit într-o coexistenţă de conjunctură. Nivelarea la nivel individual, atomizarea societăţii, crearea de conglomerate umane sunt contrare structurii fiinţei umane. În acest sens putem întâlni în mai toate omiliile Sfântului Grigorie Palama accentul pus pe reliefarea comuniunii de iubire. Suficienţa "creează" închidere egoistă. Această accentuare, omniprezentă în toată tradiţia exegetică patristică, este completată de insistenţa asupra realităţii îndumnezeirii omului. Nici o remarcă socială nu poate face abstracţie de aceste adevăruri ontologice: în Omilia a 16-a, Sfântul Grigorie Palama vorbeşte despre realitatea prezenţei stricăciunii în creaţie şi despre marele dar al învierii firii omeneşti din stricăciune prin Întruparea Mântuitorului. Chiar dacă adesea naşterea şi perpetuarea speciei era văzută de către mulţi, doar în aspectul ei limitat de simplă regenerare numerică, drept victorie a firii omeneşti asupra morţii, totuşi în această omilie ni se spune că fiecare naştere, dacă nu intră în contextul asumării Întrupării lui Hristos, este un început al stricăciunii individuale. Bineînţeles, această stricăciune este remediabilă, însă realitatea ei este incontestabilă. Pe aceeaşi linie cu Sfântul Ioan Gură de Aur şi, de altfel, cu toată tradiţia ortodoxă, Sfântul Grigorie explică faptul că există două feluri de "stricăciune". Pătimirile naturale şi inocente, pe care de altfel le-a asumat şi Mântuitorul la Întrupare (setea, foamea, oboseala etc.), sunt o primă manifestare a slăbiciunii firii omeneşti. Aceste pătimiri nu sunt însă legate de o aplecare rea a voinţei, de aceea nici nu pot fi condamnate în vreun fel. Rămân însă semne ale decăderii firii omeneşti. Cel de-al doilea fel de pătimiri, în general rezultate din mişcările voluntare ale omului, induc şi impun descompunerea, decadenţa, distrugerea şi completa dispariţie a trupului omenesc, manifestate prin îmbătrânire şi moarte. Hristos, prin Întrupare, nu a făcut experienţa pătimirii păcătoase, ci, respingând-o în propria Persoană, a asumat firea umană ca un nou Adam, în integritatea ei atinsă totuşi de pecetea pătimirilor inocente, şi a îndumnezeit firea Sa umană, urcând-o încă de la începutul asumării ei pe treapta îndumnezeirii: "Cuvântul lui Dumnezeu a luat trup ca al nostru, şi chiar dacă este preacurat, este totuşi supus morţii şi pătimirii. Sufletul Său însă este mai presus de toate patimile, şi acel suflet nu putea cu nici un chip să primească moartea pe care diavolul a strecurat-o printre oameni. Şi chiar dacă trupul era supus morţii şi patimilor (ireproşabile), diavolul a fost înşelat atunci când a atacat trupul muritor şi pătimitor al lui Hristos, şi fără de voia lui a adus Lumina în ascunzişurile cele întunecate şi înfricoşate ale iadului".