POEZIE: Adrian Alui Gheorghe

Adrian Alui Gheorghe s-a născut la 6 iulie 1958, în Grumăzești, Neamț. Absolvent al Facultății de Filologie din cadrul Universității „Al. I. Cuza” din Iași, specializarea română - limba latină, doctor în filologie cu teza „Tinerețe fără bătrânețe și sentimentul tragic al timpului” (Universitatea „Al. I. Cuza” din Iași, prof. coordonator: Petru Ursache). Fondator şi director al revistei de cultură „Antiteze” în perioada 1996-2007. Director şi fondator al revistei „Conta” (2010). A publicat peste 20 de cărți și a primit numeroase distincții și premii literare.

 

SFÂNTUL

De la schitul Cărbuna, într-o seară de toamnă,
un Sfânt a fugit din icoană.
Fapta a fost descrisă în câteva ziare,
lumea a fost surprinsă de întâmplare,
chiar pe internet e un film care arată
bucata de lemn abandonată.
Ce l-o fi făcut să lase aura şi căldura aromitoare,
ce duh l-a ispitit, e greu de spus,
de sus, de mai de sus, l-a privit mirat
chiar Iisus.

Ah, ce largă e lumea, spuse Sfântul,
uimit
de cum se leagă drumurile unul de altul
până spre infinit,
de parcă un om s-ar prelinge în altul,
de parcă un copac s-ar prelinge în altul,
de parcă o apă s-ar prelinge în alta
ca vinul de împărtăşanie de pe o buză pe alta,
ca sângele dintr-un trup în altul,
e o beţie de viaţă,
e un vulcan care vrea să îmbrăţişeze tot ce mişcă
cu o dragoste ucigătoare,
e ca o mare care se cuprinde în altă mare,
în altă mare,
în altă mare...!

Şi în faţa acestui diluviu divin
Sfântul plânse puţin.

Pe lemnul icoanei viața nu-i chiar grea,
îşi spuse Sfântul,
rugăciunile te lasă să vezi până departe
în suflet,
picioarele se încălzesc cu săruturi,
mâinile se încălzesc cu săruturi,
ochii şi buzele se încălzesc cu săruturi,
cerul se oglindeşte în aura strălucitoare,
vorbele se fac cântece,
iar icoana e, de fapt, o fereastră
care se deschide direct în soare;
şi după soare, Domnul aşteaptă;
pentru că Sfântul e, de fapt, un om
care a plecat pe jos ca să ajungă la Domnul
iar rătăcirea prin lume, s-a dovedit,
e calea cea dreaptă.

Deci, asta e lumea, îşi spuse Sfântul,
uitasem,
rugăciunile au făcut ca atâta vreme realitatea
să mi se pară confuză,
pădurea de simboluri o redusesem la o frunză,
uitasem că pustiul se oglindeşte în inimi,
uitasem că e nicăieri, cine e pretutindeni,
iar cine e pretutindeni, e de fapt într-un punct,
iar punctul e piatra din capul unghiului,
uitasem că piatra e un deşert făcut pumn,
uitasem de cogito, de ergo, de sum,
uitasem de boală, de îndoială,
uitasem că orice mort din lumea asta
pleacă
aşteptând să i se strecoare, blând,
în urechea înfricoşată de muzicile sferelor:
scoală...!

Străzi. Tramvaie. Viermuială. Lumea bulucindu-se
în malluri. Claxoane. Greve. Bani. Războaie. Gunoaie.
Muzici de carton. Morți. Marfă. Bani. Marfă. Beton.
Ţipete. Icneli. Şoapte. Marfă. Bani. Moarte. Apocalipsa.
Marote. Bani. Revoluții. Şoc. Marfă. Mall. Arme.
Pace. Bani.

Deci, asta e lumea, își spuse Sfântul,
uitasem,
văd că omul a evoluat
de la ridicatul pe călcâie
la ridicatul pe vârfurile picioarelor,
văd că oamenii au inversat sensul timpului
încât clipele le sunt lungi
în timp ce anii zboară,
e o confuzie greu de reparat...!

Cine eşti tu?, l-au întrebat.
Am ieşit dintr-o icoană, s-a scris şi-n ziare,
a fost o clipă de rătăcire,
nu a fost nimic cu premeditare,
cred că de vină a fost vopseaua, s-a dezlipit
de pe lemn, pentru că mai mult am alunecat
așa cum alunecă la un moment dat,
după ce își dă duhul,
trupul crucificat.

Au râs. L-au luat la ţintă cu oase de ied,
cu beţe, cu bucăţi de stâncă,
i-au turnat oţet pe creştet, în gură,
i-au pus coroana de oţel pe cap,
l-au pus să meargă în patru labe,
l-au filmat, l-au dat la televizor
ca pe-o curiozitate, au făcut selfie cu figura lui
eterică, înfricoșată
 
l-au batjocorit, l-au umilit, l-au zbrâncit, l-au hulit,
l-au clevetit, l-au trântit, l-au ciupit, l-au chinuit,
l-au lovit, l-au ridiculizat, l-au aruncat, l-au crestat,
l-au împins, l-au întins, l-au bătut,
l-au împuns în coaste,
în pântece,
în piept,
l-au strâns de gât.
L-au omorât.

... Onorată instanță, am fost în legitimă apărare
individul avea o inimă așa de mare
încât, îmbrățișându-mă,
riscam să fiu omorât prin sufocare.

... Onorată instanță, era un şarlatan de bună seamă,
nici nu suntem convinşi că a murit cu adevărat
fiindcă imediat ce se zice că şi-ar fi dat duhul
patru porumbei l-au smuls de pe caldarâm
şi l-au purtat într-o direcţie necunoscută
iar fără cadavru constatarea crimei,
se știe,
conform legii,
nu poate fi făcută.

... Onorată instanţă, resping orice acuzaţie,
individul vorbea în dodii, la un moment dat spunea
sunteți penibili, dați legi absolut inutile
care nu au nici o legătură cu înflorirea tamarixului
și a lucernei, cu ploaia de aprilie și
intrarea zilei în noapte,
recunosc că mi-a sărit muștarul
și deși l-am atenționat, el pălăvrăgea înainte.
E posibil să se fi înecat cu propriile cuvinte.

... Recunosc că eu am fost realmente șocat
când am văzut că se apucă să vindece
un paralitic în văzul lumii,
nu era nici momentul, nici locul,
asemenea comportament deturnează
secole de pozitivism, generații întregi
pot să pună la îndoială
tot ce au învățat în anii de școală.
Cred că Academia ar fi trebuit să intervină imediat
cu o poziție limpede, cu un comunicat.

... Da, onorată instanță, individul nu era în toate mințile,
a desenat o prăpastie cu degetul pe aer,
apoi s-a aplecat puţin într-o parte, a râs puţin,
apoi şi-a făcut vânt ca să sară,
nu știm cât de adâncă era prăpastia
important e că l-am prins în ultima clipă
riscând să cad eu însumi în prăpastia desenată de el.

... Trebuie să recunoaştem
că situaţia e a naibii de încurcată,
cântărim faptele, argumentele,
mai măsurăm probele,
luăm în calcul orice supoziție,
de asta rămâneţi, martori și acuzați, pe poziţie.
Pentru o bună și judicioasă decizie
considerăm că e important
că v-am ascultat pe fiecare:

Curtea se retrage, o vreme, pentru deliberare.