POEZIE: Adrian Munteanu

ÎNVĂŢ SĂ TRĂIESC
S-alung din minte oricare ispită,
Să frâng și spaima-n noi ce mă reţine,
Când întrebări se prăbușesc în mine,
Să nu privesc spre urma otrăvită.

Emoţia o sorb cum pot mai bine,
În alergare prea târziu oprită,
În cea dintâi speranţă împlinită.
Ce-n gândul drept ar vrea să se anine.

Să uit de tot, cu sete şi în pripă
Şi să mă bucur de un rost prezent,
Stăruitor şi gata de risipă.

La ieri şi mâine să rămân absent.
Învăţ cum să trăiesc din clipă-n clipă,
Dintr-un moment în celălalt moment.

UNDE SUNT? 

În răzvrătirea frunții se perindă
Crâmpeie de-ndoieli și de-ntrebare.
Trec defilând cu falduri temătoare
Sau se agaţă furtunos de grindă.

O scenă e cu patosul ce doare,
Într-alta viciul vrea să mă cuprindă.
Apare şi dorinţa să întindă
Urzeli, porniri şi spaime trecătoare.

Greţoasa ură prinde să îndemne,
Iar năzuinţa are dinţi de fier.
Sunt toate când smerite, când solemne,

Distrug, compun, frământă, dau şi cer.
Ce colcăială de trăiri şi semne!
Dar unde sunt, în toate câte pier?

ŞTIU UNDE SUNT?

Ştiu unde sunt, în ce ungher mi-e gândul?
Am înţeles că rostul lui mă-nvinge?
Că semăn cu mânia ce m-atinge
Şi cu trufia pieptul meu arzându-l?

Am sufocat desfrâul ce respinge
Şi împăcarea nopţi şi nopţi la rândul?
M-am depărtat de drum, apoi urmându-l
Şi de-nvrăjbirea care mă încinge?

Ce am făcut ca visul să nu treacă
Şi mulţumit de mine să nu fiu,
Să nu-mi mai scot invidia din teacă?

Şi mă întreb, cât încă mai sunt viu:
Eu am învins febrila zi ce pleacă
Sau ziua m-a învins fără să ştiu?