POEZIE: Dorina Stoica

Am început să semăn cu o ploaie 

Timpul meu şi al tău vor încolţi
pe-un câmp cu maci, o mare de visări. 
În vreme ce alţii se nasc pentru a muri, 
noi vom muri mereu spre a ne naşte 
din apa ploii şi apoi din Duh. 
În nopţile fierbinţi de vară pe cer 
fără de număr stele şi-n iarbă licurici.
Înmiresmată liniştea-i rotundă... 
Puşi la uscat pe colțul lunii, nori. 
Am început să semăn cu o ploaie, 
lăsând în urmă vara, curcubeu. 
Timpul îmi curge lin şi monoton 
dintr-un capăt în celălalt al zilei. 
Al tău dinspre zi înspre noapte, 
al meu dinspre noapte spre zi. 
Ne vom găsi o curgere-mpreună 
ca un pârâu umflat după nebune ploi.

Pâinea

Pe strada Susaikov la numărul șapte 
locuia o prescurăreasă. 
Era scundă și avea sânii ca două pâini mari.
Mama mă trimetea la ea în fiecare vineri.
În timp ce-mi punea cele șapte prescuri 
în punga de pânză spunea răstit: 
„nu care cumva să mănânci din ele!”
Mă opream la colțul străzii Susaikov 
și pipăiam prin pânză pâinicile acelea 
rotunde și moi. Țineam strâns punga 
cu brațele amândouă și le miroseam întruna. 
Mi se părea că toată strada e albă, e caldă 
și miroase a pâine.
Mergeam agale spre casă pe drumul cel mai lung.
Toți câinii îmi adulmecau urma.
Oamenii se mirau cum eu, un copil așa de mic,
Eram în stare să umplu cu mirosul de pâine 
un oraș atât de mare!
Acasă așezam prescurile pe masă, apoi 
mă odihneam cu privirea ațintită spre 
viața mea de acum 
despre care nu știam încă nimic.