POEZIE: Nicolae Stoia

PESTE MUNȚI ȘI VĂI 

Cu mult dibace mâini ploaia 
ne drămuiește oasele 
și cu o dăltiță sidefie le împarte 
într-o puzderie de fărâme.

Noi, cătrăniți, ne ieșim din fire 
și răcnim din adâncul bojocilor 
la urechea ploii: Uite, uite 
ce s-a ales de oasele noastre!

Vântul pișicher, mișunând în preajmă, 
cu viclenie înșfacă fărâmele oaselor 
și le duce hăt peste munți și văi.

Atunci noi, fremătând prin toți porii, 
și mai oțărâți privim 
în ochii ursuzi ai vântului, 
îl luăm la rost și-l întrebăm: Unde 
ai răvășit fărâmele oaselor, unde?

Cu țipătul sugrumat în gât 
iarba cată mirată jur-împrejur 
și pe cât de mirată cată, 
pe-atât de mirată se întreabă: 
Eu ce o să mai învelesc acum? 

IZVORUL 

Într-un iureș viforos țâșnește 
și izbindu-se de zimții 
aerului siniliu
se spulberă într-o jerbă 
unduitoare de stropi.

Ca un ecou zvăpăiat
se înalță iar 
și cu o grabă verzuie 
iar se destramă 
ca o părere.

Flămând de înălțime 
iar și încă și iar se iscă 
și zvelt ca o nădejde 
iar se-avântă spre străvezia
nemargine a Tăriei
și iar se irosește.

Ce anume îl neodihnește 
îmboldindu-l să irupă 
din nepăsarea țărânii 
și statornic aceleiași dorințe 
să se tot frângă în sus?

SFADĂ

Sfioasele oase 
doldora de vise,
în genunchi sau 
rezemându-se 
de propriile lor
margini năruite 
se sfădesc 
cu trufașele fire 
de iarbă încet, 
atât de încet 
încât se aude 
cum mielul 
își întinde 
botișorul roz-alb 
ca să le împace
măcar un pic.

DELICATEȚE

Cu nespusă delicatețe 
oasele mele potolesc
spaima copilăroasă 
a cărăbușului șovăitor 
luminându-i calea 
pentru ca nu cumva 
să se rătăcească în 
fastuoasa lor vastitate.