Politică şi religie la Aristotel
Ca şi Platon, Aristotel nu-şi poate imagina politica ruptă de etică. Uneori chiar, Aristotel are tendinţa de a subordona politica legilor morale. Obiectul eticii este acela de a asigura binele suprem, scopul tuturor activităţilor. Acelaşi lucru îl putem spune şi despre politică: sarcina sa este aceea de a lucra în vederea binelui comun. Politica este o artă regală sau arhitectonică, cea care comandă celorlalţi, precum arhitectul comandă muncitorilor care lucrează la construcţia aceluiaşi edificiu.
Statul nu are alt scop, conform lui Aristotel, decât acela de a realiza perfecţiunea însăşi a omului. Acesta este principiul fundamental al politicii aristoteliciene; el dă sensul final celebrei formule care defineşte omul ca fiind o fiinţă socială, deci prin natură este un „animal social“, politikon zoon (Politica, I, 1, 1253a; III, 6,1278b). Această definiţie vrea să spună că omul nu este suficient lui însuşi, are nevoie de cel care-i seamănă lui pentru a trăi şi pentru a perpetua. Unirea între un bărbat şi o femeie, în scopul perpetuării rasei umane, este, în opinia lui Aristotel, modul biologic primitiv al asociaţiei umane: grupul constituit din tatăl, mama, copiii şi servitorii, familia, constituie forma primitivă a societăţii, naturală şi indispensabilă supravieţuirii omului. Familia este la baza societăţii: mai întâi a satului, a grupului etnic, a oraşului, a Statului.
Statul lui Aristotel, cadrul unde se poate realiza idealul unei vieţi umane perfecte
Dar care este esenţa Statului? Scopul său? Statul nu poate fi redus doar la o asociaţie defensivă, la o alianţă în scopul salvării teritoriilor proprii. Statul presupune diferenţierea indivizilor ce o compun, specificarea atribuţiilor fiecăruia spre binele comun, cooperarea între meserii şi schimbul serviciilor, împărţirea lucrului şi solidaritatea economică. Scopul ultim al Statului nu este acela al autoapărării, nici apărarea, nici organizarea schimburilor de servicii, ci să asigure justiţia. Fără îndoială, Aristotel recunoaşte că a avea un teritoriu care trebuie să fie apărat de o armată şi existenţa unui echilibru economic sunt necesare într-un Stat, sunt ca un substrat al unităţii politice, însă nu sunt suficiente pentru constituirea Statului. Statul este cadrul unde se poate realiza idealul unei vieţi umane perfecte, este mijlocul în care omul poate atinge fericirea prin exersarea virtuţii în respectul justiţiei. Statul este astfel modul de a trăi un ideal de viaţă.
Omul este făcut în aşa fel încât nu se poate mulţumi cu o existenţă solitară, cu asigurarea unei fericiri solitare. El nu-şi poate realiza fericirea perfectă decât în societate, în afara ei, refuzând legea şi, revoltat împotriva justiţiei, omul devine un animal sălbatic, un monstru de temut. Un om incapabil să se integreze într-o societate umană, rebel vieţii comune, este deasupra umanităţii, incapabil să-şi realizeze perfecţiunea vieţii. Aristotel afirmă că fiinţa umană, apolitică prin natură, este fie un animal, fie un zeu (Politica, I, 2, 1253a 27-29). Deci scopul asociaţiei politice este acela de a favoriza idealul vieţii umane, inaccesibil celor izolaţi, realizabil doar în comunitate. Sarcina politicii este aceea de a defini mijloacele prin care se poate realiza acest ideal, să recunoască obstacolele în calea realizării unui asemenea ideal, să dea cont de diversitatea formelor de organizare politică, deseori imperfecte.
Oligarhie, democraţie, monarhie
Constituţia, spune Aristotel, este ordinea stabilită în Stat, felul în care sunt distribuite cetăţenilor magistraturile, repartiţia exersării autorităţii. Ceea ce defineşte cetăţeanul, ceea ce-l distinge de celelalte elemente ale Statului este participarea lui la exersarea autorităţii, la deliberaţii şi la deciziile publice, îndeplineşte funcţii de suveran şi judecător. Acest lucru este specific democraţiei. Originalitatea democraţiei este participarea liberă a oamenilor la putere. Oamenii se bucură de drepturi egale, sunt cetăţeni egali. Oligarhia, dimpotrivă, este puterea politică acaparată de o minoritate, iar monarhia este exersarea puterii de către o singură persoană. Valoarea unui regim politic, pentru Aristotel, nu este legată de modul de distribuţie al puterii: unul singur, un grup restrâns sau mulţimea. Cele trei moduri de guvernare sunt justificabile. Un lucru este esenţial însă: asigurarea binelui comun şi exersarea justiţiei. Atunci când puterea politică serveşte interesului personal al guvernanţilor, forma de guvernare este coruptă, constituţia este alterată şi suportă deviaţii. Regalitatea, monarhia legală, degenerează repede în tiranie; aristocraţia, domnia virtuţii şi a meritului, degenerează în oligarhie sau despotismul celor bogaţi; republica, participarea tuturor la guvernare, degenerează într-un fel de tiranie a masei populare.
În opinia lui Aristotel, nici democraţia, nici oligarhia, două forme de guvernământ rivale, nu-şi pot reclama justiţia de partea lor. Justiţia este principiul care stă la baza stabilirii dreptului persoanelor, a egalităţii în distribuirea prerogativelor sarcinilor sociale. Acest principiu este înaintat de discursul democratic atunci când proclamă egalitate între membrii unei societăţi şi acordă drepturi egale tuturor. Susţinătorul oligarhiei, în numele aceluiaşi principiu, subliniază că justiţia nu necesită o distribuţie egală, deoarece nu există egalitate între membrii aceleiaşi societăţi. Într-un asemenea caz, egalitatea ar fi o nedreptate. Justiţia reclamă împărţirea egală între cei care sunt egali şi inegală pentru cei care sunt inegali. Justiţia distributivă, cea care ar trebui să predomine în organizarea unei societăţi, se exprimă, în opinia lui Aristotel, nu într-o egalitate aritmetică, ci în proporţionalitate, într-un raport egal între persoane şi lucruri, între ceea ce este atribuit şi cel căruia îi este atribuit. Statul nefiind o asociaţie financiară, ci una politică, scopul lui nu este îmbogăţirea, ci promovarea unei vieţi morale, perfecţiunea şi fericirea omului prin exersarea virtuţii şi activităţilor rezonabile. Democraţia poate fi justificată în măsura în care toţi cetăţenii sunt egali în virtute.
Constituţii legitime şi constituţii degenerative
Aristotel constată însă că într-o societate, în ce priveşte practicarea virtuţii, sunt şi vor rămâne mereu inegalităţi; cei mai buni, cei mai capabili în viaţa politică, adică cei mai în măsură să contribuie la binele public sunt o minoritate şi trebuie să colaboreze cu mulţimea, să împartă puterea cu ea, încercând să îndeplinească rolul de ghizi. Monarhia legitimă se distinge de tiranie atunci când ea încearcă să promoveze binele public, şi nu profitul personal. Aristotel afirmă că monarhia este cel mai bun sistem de guvernare, totuşi el preferă aristocraţia, guvernarea unui grup, cu condiţia ca toţi să fie persoane bune, deoarece sunt mai puţin expuşi să facă abuz de putere. Referitor la democraţie, Aristotel distinge două feluri: în una, toţi cetăţenii participă la guvernare, însă autoritatea aparţine legii; în cealaltă, puterea este distribuită în mod egal, iar suveranitatea este lăsată mulţimii, şi nu unei legi: acest lucru se produce când deciziile depind doar de vot, nu şi de o lege.
Aristotel consideră că este imprudent să se încredinţeze puterea unui singur om, deoarece omul nu este niciodată total dezinteresat şi este mereu ispitit de goana după avere şi după propriul interes în detrimentul interesului public. Atunci când populaţia crede că totul se poate regla doar prin votul exprimat de mulţime, în afara oricărei legi, democraţia se transformă subtil în despotism popular: poporul devine un tiran multiplu (Republica, IV, 4, 1292a). Într-o asemenea democraţie denaturată nu există o justiţie mai bună decât în oligarhie: în oligarhie, bogătaşii sunt cei care deţin puterea şi o exersează în profitul lor, iar în democraţie, mulţimea este cea care guvernează, mulţime dominată de săracii care impun tuturor deciziile lor determinate de gustul lor insaţiabil de îmbogăţire. Democraţia şi oligarhia sunt deci sisteme politice care, în opinia lui Aristotel, sunt dominate de participarea masei populaţiei şi nu răspund, precum monarhia sau aristocraţia, unui ideal definit raţional de organizarea politică; fiecare dintre ele pare a fi un fel de deviaţie a guvernului legitim, sunt constituţii degenerative.
Pentru a surmonta opoziţia între oligarhie şi democraţie, Aristotel imaginează o formă de guvernare căreia îi dă numele politeia, care ar putea fi tradus prin „republica“. Caracteristica principală a acestei forme de guvernare este participarea tuturor cetăţenilor la putere, iar antagonismul între bogaţi şi săraci este redus la minimum, intervalul dintre ei fiind umplut de o clasă socială de mijloc ataşată binelui comun şi gata să se dedice bunăstării naţiunii. Acesta este un sistem politic de mijloc ce temperează instituţiile democratice prin exigenţa unei politici moderate în care se practică virtutea. După monarhie şi aristocraţie, republica este al treilea regim politic legitim. Aristotel nu se mulţumeşte doar să descrie principalele constituţii de guvernare politică, el descrie varietatea lor, transformările lor; descrie, uneori cu detalii precise, instituţiile unui Stat ideal. I s-a reproşat că nu vedea evoluţia politică a timpului său care se orienta spre instaurarea marilor monarhii sau imperii. Pentru Aristotel asemenea guvernare politică era incompatibilă cu binele comun, scopul vieţii politice. Statul nu trebuie să fie de dimensiuni exagerate pentru a fi bine guvernat: „10 oameni nu pot constitui un Stat; însă nici de 10 ori 10.000 nu poate fi un Stat“. Statul trebuie să conţină nu număr de locuitori rezonabil pentru a-i asigura o pază şi o guvernare optimă. Autoritatea nu poate fi exersată în mod just, magistraţii nu pot fi aleşi în mod vrednic decât într-o comunitate în care toţi membrii se cunosc reciproc. Un Stat prea mare este expus anarhiei şi despotismului; pentru a îndeplini funcţia sa ideală, permiterea unei vieţi rezonabile şi fericite, Statul trebuie să fie la scară umană, să poată fi gestionat cu forţele umane disponibile.
Nepracticarea virtuţilor de guvernanţi scufundă Statul în corupţie
Scopul lui Aristotel este acela de a descifra comportamentul politic al oamenilor şi a înţelege despre ce este vorba când se vorbeşte despre „viaţa politică“. Pentru a înţelege mai bine cadrul gândirii politice a lui Aristotel este necesar să ne amintim câteva expresii aristoteliciene cheie: toţi oamenii sunt fiinţe raţionale; toţi oamenii nu trăiesc într-un cadru politic, cazul barbarilor; cadrul vieţii politice trebuie să fie în măsură să permită dezvoltarea sufletului; un guvernant bun este cel care ştie să fie şi comandat; cele trei elemente prezente într-un Stat sunt: unul, grupul restrâns, grupul lărgit; Aristotel pretinde să descrie rolul fiecăruia în Stat; prezentând dificultăţile inerente ştiinţei politice, Aristotel îşi pune întrebarea „ce este o filosofie politică?“ Un sistem politic ce nu ţine cont de ascensiunea morală a cetăţenilor şi de practicarea virtuţilor de către guvernanţi este destinat pieirii şi scufundă Statul în corupţie şi înstrăinarea de Dumnezeu.
„Îmi este prieten Platon, dar mai prieten mi-e Adevărul!“
Aristotel s-a născut la Stagira, astăzi Stavros, în 384, pe lângă Muntele Athos. Tatăl său, Nicomah, era medicul regelui Amintas al II-lea al Macedoniei, iar mama sa, Faestis, era „sage-femme“. Rămâne orfan foarte tânăr. La 17 ani ajunge la Atena, unde intră la Academia lui Platon, pe care o va frecventa timp de 20 de ani, până la moartea sa. Platon i-a permis să predea retorica la Academie, dându-i supranumele „inteligenţa şcolii“. Este un platonician critic, deoarece nu acceptă teoria ideilor, centrală la Platon: „prieten al lui Platon, însă mai mult al Adevărului“. Aristotel spunea: „Prietenii sunt cei care au introdus doctrina ideilor... Adevărul şi prietenia, le preţuiesc pe amândouă, însă pentru mine este o datorie sfântă să dau prioritate Adevărului“ (Etica lui Nicomah, I, 4). S-a interesat îndeaproape de politică, însă nu a putut-o exersa din cauza originii sale, „străin Atenei“. După moartea lui Platon, Aristotel părăseşte Atena, se instalează la Atarna cu alţi doi discipoli, Xenocrat şi Theophrast. Revine la Atena la vârsta de 49 de ani, sperând să ia succesiunea Academiei, însă nu are noroc nici de această dată, cum nu a avut nici după moartea lui Platon, discipolul său Xenocrat obţinând acest post. Decepţionat, fondează propria-i şcoală filosofică, numită Lyceum, numele liceu provenind de la proximitatea şcolii cu templul dedicat lui Apollon Lycien. Moare la vârsta de 63 de ani, în 322 î.Hr., iar Liceul a durat până în 529 d.Hr., când împăratul Justinian I a dorit să pună capăt filosofiei păgâne.