Porunca a III-a ne îndrumă la respectul ce se cuvine a fi adus lui Dumnezeu

 

Pentru început trebuie spus că baza legăturii dintre Dumnezeu şi poporul lui Israel o constituie cele zece porunci sau Decalogul (Ex. 20, 1-17). A treia poruncă dată de Dumnezeu lui Moise se înscrie în grupul primelor patru porunci care privesc datoriile omului către Dumnezeu. Contextul în care această poruncă a fost dată este legat de evenimentele istorice ce au urmat după ieşirea din Egipt a poporului lui Israel. Asupriţi de Faraon, evreii fug de acesta, avându-l pe Moise drept conducător, căruia Dumnezeu Se arată în rugul arzător şi îi încredinţează misiunea de eliberare a neamului din care făcea parte. Promulgarea Legii se va face pe Muntele Sinai. Tendinţa de a imita şi împrumuta aşezăminte străine a fost totdeauna vie în omenire, iar poporul ales nu a scăpat nici el de această tentaţie, motiv pentru care Dumnezeu vine în sprijinul acestuia prin darea Legii.

 

 

Are valoare mare, dar, din păcate, oamenii zilelor noastre o nesocotesc, chiar şi cei ce se numesc credincioşi. Trăim  într-o lume în care oamenii aproape nu se mai raportează la Dumnezeu sau o fac în chip greşit, cugetându-L pe Dumnezeu după patimile lor. Cei drep-credincioşi însă înţeleg puterea numelui lui Dumnezeu şi de aceea îl cheamă cu evlavie în rugăciunile lor, pentru că „tot cel ce va chema numele Domnului se va mântui“ (F. Ap. 2, 21).

Iudeii socoteau o profanare pronunţarea de către muritori a adevăratului nume divin, care era cel de Yahve. Când în citirea cărţilor sfinte trebuiau să rostească numele lui Yahve, nu-l pronunţau, ci ziceau Adonai (Domn, Stăpân). 

 

Astăzi, însă, numele lui Dumnezeu este pronunţat fără evlavie şi uneori chiar în batjocură de unii oameni. Cei credincioşi însă sunt îndemnaţi cât mai des să cheme numele lui Dumnezeu în rugăciune, fiind atenţi ca nu cumva, din neluare aminte, să folosească fără evlavie numele Lui.

 

Frumos, folositor şi mântuitor este să-L chemăm pe Dumnezeu pe nume, spunând: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă!“.

 

 

Porunca învaţă că este oprit a se huli numele lui Dumnezeu, adică a fi rostit fără cinstea cuvenită. Când iubeşti pe cineva, amintirea despre acea persoană îţi aduce sentimente de evlavie şi bucurie, cu atât mai mult când este vorba despre Dumnezeu, Creatorul nostru, Tatăl Cel ceresc.

 

 

Păcătuiesc împotriva ei toţi hulitorii de Dumnezeu, necredincioşii, ateii şi toţi cei ce trăiesc fără evlavie şi frică de Dumnezeu, toţi cei ce nu-şi raportează viaţa lor la Dumnezeu. Păcătuiesc împotriva ei şi cei ce trăiesc în chip făţarnic, arătându-se credincioşi şi evlavioşi doar de ochii lumii, pentru slava deşartă. Îl iau pe Dumnezeu în deşert şi cei ce nu-şi arată din fapte credinţa lor; doar mărturisesc că sunt credincioşi, dar faptele lor sunt departe de credinţa mărturisită.

 

 

Numele lui Dumnezeu se poate lua în deşert în multe chipuri, dar cele mai răspândite sunt: purtarea nepotrivită în biserică, lipsa de evlavie faţă de lucrurile sfinte, nemulţumirea pentru ceea ce Dumnezeu rânduieşte, înjurături, blesteme, făgăduinţe neîmplinite, jurământul mincinos, folosirea numelui lui Dumnezeu fără evlavie în convorbiri (ex: „Iisuse!“), rugăciunea formală făcută fără evlavie şi atenţie, slujirea lui Dumnezeu fără dăruire. 

 

 

Jurământul e o asigurare, în care Dumnezeu e invocat ca martor al adevărului şi ca persoană care răzbună adevărul în cazul când acesta este călcat. În esenţa jurământului, se cuprinde numai intenţia de a chema pe Dumnezeu ca martor. 

 

Când cineva se jură pe credinţa lui, pe cer, pe Biserică, pe Evanghelie, se înţelege de fapt tot Dumnezeu, Care e începutul şi temelia acestora. 

 

Mântuitorul Hristos însă ne învaţă: „Eu însă vă spun vouă: Să nu vă juraţi nicidecum nici pe cer, fiindcă este tronul lui Dumnezeu, nici pe pământ, fiindcă este aşternut al picioarelor Lui, nici pe Ierusalim, fiindcă este cetate a marelui Împărat, nici pe capul tău să nu te juri, fiindcă nu poţi să faci un fir de păr alb sau negru. Ci cuvântul vostru să fie: Ceea ce este da, da; şi ceea ce este nu, nu; iar ce e mai mult decât acestea, de la cel rău este“ (Matei 5, 33-37).

 

 

Cred că oamenii nu ar trebui să jure nicidecum pe Sfânta Scriptură. Trebuie strict ţinut cuvântul Mântuitorului: „Ceea ce este da, da şi ceea ce este nu, nu“. Pot fi excepţii doar cazurile foarte grave, dar şi acelea doar cu sfatul şi cu binecuvântarea părintelui duhovnicesc. Chiar şi practica de a jura cu mâna pe Sfânta Scriptură, cerută de instanţele judecătoreşti, este de evitat. Bine este ca să nu ajungă creştinul nicidecum în aceasta postură. Apostolul Pavel ne îndeamnă mai degrabă a răbda  paguba, decât a căuta dreptatea noastră: „Negreşit, şi aceasta este o scădere pentru voi, că aveţi judecăţi unii cu alţii. Pentru ce nu suferiţi mai bine strâmbătatea? Pentru ce nu răbdaţi mai bine paguba?“ (I Cor 6, 7).

 

Făgăduinţa este îndatorirea prin care creştinul se leagă de bunăvoie în faţa lui Dumnezeu să facă o faptă de o deosebită vrednicie morală, ca recunoştinţă pentru ajutorul dat lui de Dumnezeu. Proorocul David ne îndeamnă în psalmi spunând: „Faceţi făgăduinţe şi le împliniţi Domnului Dumnezeului vostru“ (Psalmul 75, 11); „Jertfeşte lui Dumnezeu jertfă de laudă şi împlineşte Celui Preaînalt făgăduinţele tale“ (Psalmul 49, 15); „În mine sunt, Dumnezeule, făgăduinţele pe care le voi aduce laudei Tale“ (Psalmul 55, 12 ).

 

Făgăduinţa nu trebuie să cuprindă faptele ce se cer a fi făcute prin lucrarea poruncilor. Avem exemple de făgăduiţe în voturile monahale: fecioria, ascultarea şi sărăcia de bunăvoie. Tot făgăduinţe pot fi considerate şi cele ce se fac la Taina Sfintei Cununii, când cei doi se făgăduiesc să rămână împreună până la sfârşitul vieţii. Făgăduinţele sunt fapte bineplăcute lui Dumnezeu şi de aceea credincioşii obişnuiesc a le face, dar ele trebuie duse la îndeplinire, căci altfel sunt o lipsă a credinţei şi a ascultării datorate lui Dumnezeu. În acest sens Eclesiastul (cap. 5, 4) ne spune: „Mai bine să nu făgăduieşti, decât să nu împlineşti ce ai făgăduit“.

 

 

Da, pe lângă cele zece porunci, care trebuie păzite de creştini, Mântuitorul, Care n-a venit să strice Legea şi proorocii, ci să le împlinească, ne-a dat cele nouă fericiri. Cele zece porunci urmăreau să realizeze un minim de moralitate, oprind de la săvârşirea faptelor rele. Încălcându-le, se păcătuia împotriva legii morale naturale. Fericirile reprezintă un real progres, pentru că arată virtuţile pe care trebuie să şi le însuşească creştinii, pentru că viaţa nu trebuie să se limiteze doar la a nu face răul; trebuie să practicăm virtutea. Fericirile marchează superioritatea moralei creştine faţă de morala mozaică. Fericirile se pretează cel mai bine spiritului liber al moralei creştine, de aceea Mântuitorul nu le dă sub forma de porunci. 

 

Corespondentul poruncii a treia din Decalog îl avem în ce-a de-a noua fericire: „Fericiţi veţi fi voi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind pentru Mine“. 

 

 

Sfinţii Părinţi îndeamnă la respectarea acestei porunci, pentru că ea îndrumă la respectul ce se cuvine a fi adus lui Dumnezeu, al cărui nume nu poate fi folosit oricum. Astfel, Sfântul Clement din Alexandria spune că această poruncă se referă la Dumnezeu Tatăl Creator şi la Înţelepciunea care-i naşte pe cei drepţi. De asemenea, şi la interdicţia de a atribui idolilor numele lui Dumnezeu, care este un nume unic.