„Postiţi postul plăcut Mie!

Cuvintele Sfântului Proroc Isaia despre postul care-i place lui Dumnezeu reprezintă, la fel ca acum două milenii şi jumătate, un semnal de alarmă pentru omul care alege să se mintă pe el însuşi şi pe alţii numai pentru a-şi împăca propria conştiinţă şi a demonstra că încă este un om credincios. Mustrarea venită de la Dumnezeu prin gura prorocului este valabilă şi astăzi sau, am putea spune, mai ales astăzi, deşi suntem atât de convinşi că nu există model mai bun decât noi în privinţa dreptăţii.

Prorocii din Vechiul Testament nu aveau ca scop vestirea sau prevestirea viitorului, după cum greşit tindem să înţelegem noi chemarea lor. Prorocii erau nişte oameni incomozi, care arătau sau puneau degetul pe rana colectivă a poporului ce începuse să lâncezească sau, mai degrabă, începuse să-şi justifice diferite comportamente egoiste citând scripturile. De aceea, nici Mântuitorul Iisus Hristos nu este deloc bine văzut atunci când mustră făţărnicia şi modificarea spiritului Legii, doar ca să convină celor care deţineau autoritatea în timpul Său. Şi atât de tare a supărat cu prorociile, încât „mai marii” au decis să-L omoare, deşi nici aceasta nu au făcut-o direct, cu toate că aveau argumente aşa-zis teologice, ci pe ascuns şi cu pretenţii „democratice”, cum că aceea a fost voia poporului, iar tâlharul Baraba să scape.

Postul ne introduce într-o lume diferită

Postul ce precede praznicul central al creştinismului, Învierea din morţi a Fiului lui Dumnezeu întrupat din Fecioara ­Maria, ne introduce într-o lume diferită, o lume veche, o lume a primelor veacuri creştine, când nu se postea sub forma regimului alimentar sau a dietei, ci se ajuna până la apusul soarelui, iar seara se săvârşea slujba în cadrul căreia postitorii se împărtăşeau cu Sfintele Taine ale lui Hristos. Faptul că avem duminicile Litur­ghia, de principiu vesperală, a Sfântului Vasile cel Mare, este de asemenea un semn al vechimii rânduielilor din Postul Mare. ­Zilele de luni până vineri în acest post sunt numite „aliturgice”, în sensul că nu se săvârşeşte ­Liturghia în cadrul căreia se prefac pâinea şi vinul oferite de credincioşi în Trupul şi Sângele lui Hristos. De luni până vineri, împărtăşania păstrată special de duminică este oferită după ajunare celor care participă la slujbele sobre şi cu metanii. Rânduiala aceasta, mai veche desigur, a fost confirmată şi prin canonul 52 al Sinodului Quinisext de la Constantinopol, anul 692. Slujbele din aceste zile se săvârşesc mai ales seara, după ajunare, la lumina lumânărilor, care simbolizează învăţătura lui Hristos, care „luminează tuturor”.

Rânduiala aceasta vine să ne aducă aminte, o dată în plus, că împărtăşirea credincioşilor era din vechime considerată o împlinire firească a fiecărei zile a omului care se îndreaptă, cu întreaga sa fiinţă, către Împărăţia lui Dumnezeu. Împărtăşania nu era considerată premiu pentru cei care merită, ci „hrană” firească a oricărui om care tinde să se unească, să se alipească de Domnul şi Dumnezeul Său. Oprirea de la aceasta era considerată o îndepărtare de comunitatea celor credincioşi şi avea scop pedagogic, pentru a fi dorită din ce în ce mai mult, iar omul să nu ajungă în aceeaşi situaţie din nou. Aşadar, împărtăşania se oferea şi se oferă atât sâmbetele, duminicile şi la praznice, când este legată de festivităţi şi agape, cât şi în zilele simple, de postire, când oamenii ajunau. Împărtăşania nu a fost niciodată considerată „de post sau de dulce”, ci pregustarea Împărăţiei ce va să vină.

Sfântul Proroc Isaia continuă, în cartea sa (capitolul 58), cuvântul despre postul cel adevărat, răspunzând oarecum nedumeririi contemporanilor săi legată de faptul că nu are rost să ţină post dacă Dumnezeu nu le ascultă ­rugăciunea: „Nu postiţi cum se cuvine zilei aceleia, ca glasul vostru să se audă sus”. Cu toate că textul acestei cărţi din Vechiul Testament a fost scris cu câteva secole înainte de Naşterea lui Hristos, el descrie nişte realităţi care mai au corespondent numai în scrierile părinţilor isihaşti ai Filocaliei, trimiţând la transfigurarea lăuntrică şi lumina care poate pătrunde omul credincios prin schimbarea vieţii şi alipirea minţii şi inimii sale de Dumnezeu: „Rupeţi lanţurile nedreptăţii, dezlegaţi legăturile jugului, daţi drumul celor asupriţi şi sfărâmaţi jugul lor. Împarte pâinea ta cu cel flămând, adăposteşte în casă pe cel sărman, pe cel gol îmbracă-l şi nu te ascunde de cel de un neam cu tine. Atunci lumina ta va răsări ca zorile şi tămăduirea ta se va grăbi. Dreptatea ta va merge înaintea ta, iar în urma ta slava lui Dumnezeu. Atunci vei striga şi Domnul te va auzi; la strigătul tău El va zice: Iată-mă!” (Isaia 58, 6-9).

Meditaţie asupra felului în care Îl întâmpinăm în inima noastră pe Hristos

Cele aproape cincizeci de zile, câte numără astăzi Postul Mare, sunt un răstimp de răzgândire legată de păcat, de meditaţie asupra felului în care Îl întâmpinăm în inima noastră pe Hristos, de participare intensă la slujbele din biserici, la metanii şi lipsire de hrană, toate ca jertfă de bună voie, din dragoste pentru Cel care ne-a dat viaţă şi ne cheamă la cina cea mare în Împărăţia Sa. Nu e nimic eclatant în praznice, aşa cum nu e nimic debordant în postire. Toate se petrec în cea mai mare linişte şi cu calm în Biserica lui Hristos, adică sunt extrem de fireşti. Să nu încercăm să facem festivism acolo unde nu e cazul şi nici să plecăm fals capul acolo unde nu ne cere rânduiala. Metaniile sunt amintire a rostului nostru, a pildei despre vameş, dar mai ales a posibilităţii ridicării noastre după ce am căzut, a mântuirii noastre atunci când cerem cu nădejde lui Dumnezeu să ne întindă mâna, ca să nu ne înecăm.

Postul este o vreme a aducerii aminte. De nevinovăţie. De dragostea pentru Dumnezeu. De ceea ce ne face să mergem de fiecare dată la biserică. Postul este o călătorie spre adâncurile sufletului nostru, unde nădăjduim să aflăm pe omul lăuntric, cel care ne poate duce spre atingerea lui Dumnezeu, prin energiile Sale necreate. Postul Mare are treptele sale, stabilite de-a lungul secolelor, ca nişte borne aşezate în anumite perioade ale istoriei complexe a Bisericii Răsăritene. Postul este o reducere, o trecere în revistă, pe scurt, a vieţii întregi a omului şi a vieţii întregii omeniri, de la izgonirea lui Adam din Rai până la alipirea Noului Adam de Dumnezeu şi şederea de-a dreapta Tronului lui Dumnezeu Tatăl.