Postul în societatea supraabundenţei şi a risipei

În utlimii 60 de ani, societăţile prospere au traversat mai multe valuri de comportament consumerist. În prezent, lumea în care trăim ne invită cu insistenţă să trăim grăbit, superficial şi economizat. Spaţiul comunitar şi viaţa privată sunt invadate de etichete, bunuri de consum şi o diversitate copleşitoare de producţii din industria divertismentului. Astăzi, când prosperitatea îşi arată urâţeniile risipei, cumpătarea este o nevoie urgentă; când invitaţia la exces este tot mai evidentă, postul se dovedeşte a fi tot mai necesar.

Competiţia economică dintre marile corporaţii a determinat diversificarea incredibilă a ofertei de produse şi servicii. O pleiadă întreagă de articole vestimentare, electronice şi electrocasnice, autoturisme etc. au invadat spaţiile comerciale. Lărgirea considerabilă a gamei de produse şi de cumpărători a determinat redimensionarea spaţiilor comerciale. Magazinele devin mai întâi hale, apoi supermarketuri şi hipermarketuri. În final, s-a ajuns la amenajarea unor arii şi mai extinse destinate cumpărătorilor, cum sunt shopping area sau shopping land. În aceste spaţii gigantice sunt puse în scenă, fără încetare, un spectacol de lumini şi muzică. Largi căi de acces, multitudine de indicatoare, liste întregi de produse cu preţ redus, procente afişate cu obstinaţie, strategii de fidelizare a cumpărătorilor, pliante, broşuri, fluturaşi cu informaţii utile, ghişee bancare destinate creditelor instantanee, puncte de informare, multe culori şi multă lumină. În tot acest hăţiş de stimuli, se ivesc tot mai presant şi tot mai des şansele de a achiziţiona diverse produse cu reduceri de preţ extraordinare. Spaţiile comerciale sunt invadate de informaţii, semne, bunuri de larg consum, solicitând, asemenea unor jocuri strategice, întreaga concentrare a cumpărătorului şi un efort semnificativ pentru numeroase calcule economice şi alegeri câştigătoare. Viaţa pare cucerită de spectacolul cumpărăturilor. Hiperconsumul individualizat Studiile arată că această febră a cumpărăturilor a crescut tot mai mult în ultimele decenii. Începând cu anii 1970, tehnologizarea vieţii cotidiene se generalizează în toate straturile sociale. Dacă în 1954, 8% dintre familiile de muncitori aveau un automobil, 0,8% un televizor, 3% un frigider, 8% o maşină de spălat, în 1975, aceste procentaje se ridicau la 73%, 86%, 91%, respectiv 77%. La sfârşitul deceniului, mai mult de două treimi dintre gospodării sunt bine sau foarte bine dotate cu aparatură electrocasnică1. După atingerea acestui punct de saturaţie, urmează o nouă etapă; hiperconsumul individualizat. Nu doar că întreg comportamentul de consum supravieţuieşte saturaţiei, dar, într-un mod neaşteptat, el se accelerează. Dotarea gospodăriilor cu o maşină, un frigider sau un televizor se continuă printr-o altă strategie de creştere a confortului: dotarea individuală a fiecărui membru al fiecărei gospodării. În acest fel, sunt achiziţionate mai multe televizoare, mai multe maşini de spălat şi mai multe autoturisme pentru fiecare gospodărie, încât fiecare din membrii ei poate spera să aibă aceste bunuri la dispoziţie. Conform datelor, proporţia gospodăriilor ce posedă două automobile a crescut de la 11,4% în 1973 la aproape 30% la sfârşitul anilor 1990. În 1981, 10% dintre cămine aveau cel puţin două televizoare; procentul era 40% în 19992. Disoluţia convieţuirii Fiecare adult caută să aibă propriul televizor, fiecare copil doreşte propriul calculator, fiecare adolescent ajuns la maturitate visează să aibă propriul autoturism. Posedând însă propriile lucruri, fiecare dintre membrii unei familii poate să îşi construiască în mod autonom propria viaţă, cu sărbătorile şi evenimentele ei. Viaţa trăită în mod individual se intensifică deodată cu individualizarea consumului. Apar şi efectele acestor comportamente: disoluţia convieţurii şi comuniunii, desincronizarea activităţilor de familie, diminuarea vieţii comunitare. Orarele devin incompatibile, agendele de lucru şi de timp liber se deosebesc tot mai mult. „Această formidabilă amploare a individualismului este înregistrată frontal în toate sferele consumului“. Chiar comportamentul alimentar se schimbă într-un mod semnificativ. „În timp ce oferta este tot mai variată şi mai exotică, meniurile, orele şi locul meselor nu mai ţin de reguli colective, ci de o alegere mult mai personală: a venit aici şi momentul destabilizării sistemului meselor, al alimentaţiei destructurate“3. Cucerirea spaţiului interior În tot acest timp, reclamele nu obosesc lupta pentru cucerirea conştiinţelor. În spaţiile comerciale, pe stâlpii trotuarelor, pe panourile şi banerele stradale, în pagini întregi din presa scrisă, în câteva zeci de ore, săptămânal, pe mai toate canalele de televiziune, pe feţele sacoşelor de plastic de unică folosinţă, pe suprafeţele exterioare ale chioşcurilor, în mijloacele de transport în comun, pe monitoarele din autobuze, pe panourile şi pereţii staţiilor de tren şi metrou, reclamele se luptă să ne cucerească şi ultima clipă de reflecţie pe care o mai avem cu privire la noi înşine. În societatea economizată, ele nu capitulează niciodată. Sub asediul reclamelor suntem constrânşi să recunoaştem că există foarte multe lucruri ce ne lipsesc; că tot ceea ce am reuşit să achiziţionăm în ultimii ani s-a învechit deja. Publicitatea creează nevoi artificiale, scurtând în acelaşi timp viaţa tuturor produselor aflate deja în uz. Publicitatea le conferă celebritate, şi tot ea le accelerează declinul. Iar strategiile promoţionale agresive şi imperativul rentabilizării rapide a producţiei condamnă la moarte orice produs destinat pieţei, mai repede chiar decât propria durată de garanţie. Opere culturale cu viaţă scurtă Dar scurtarea duratei de valabilitate a unui produs şi-a pus amprenta şi asupra ritmului realizării operelor culturale sau spirituale, menite în mod tradiţional să dăinuiască. De exemplu, producţia de film este sufocată de premiere. Asistăm astăzi la „financiarizarea industriilor culturale“. Împins de propria curiozitate spre unele, stârnit de surpriza neaşteptată a altora, sedus dintr-o altă parte, constrâns de altceva, atras şi împins în varii direcţii experienţiale, publicul consumator este extenuat. Oferta supraabundentă împrăştie puterea şi atenţia hiperconsumatorului pe o diversitate obositoare de producţii, texte, filme, fapte, evenimente, informaţii de ordin cultural. Viaţa operelor se scurtează, intrând într-o rotaţie accelerată a stocurilor, un fel de cultură „în flux intensificat“. Cultura, scrie Giiles Lipovetski, funcţionează din ce în ce mai mult ca un plasament financiar care trebuie să se conformeze obligaţiilor de retribuire a capitalului investit, la fel ca orice produs de piaţă4. Prea puţin pentru prea mult Viaţa accelerată se simte şi în lumea cărţilor. Se scrie tot mai repede, şi tot mai mult, dar se reflectează tot mai puţin la ceea ce este deja scris. Oferta de divertisment este prea bogată. Răgazul necesar pătrunderii înţelesurilor ascunse în producţiile culturale ale momentului este de negăsit. Hiperconsumatorul este nevoit să trăiască grăbit şi intens experienţe cărora nu le poate acorda decât puţin timp. Numărul cărţilor publicate a crescut cu mai mult de 50% în cursul ultimilor 10 ani; în fiecare an sunt publicate peste 100.000 de cărţi; în 2001 numărul lor a fost de 135.000. După 1980, Statele Unite au publicat 2 milioane de titluri faţă de 1,3 milioane în cei o sută de ani precedenţi. În Franţa, în 2004 au fost publicate circa 60.000 de titluri, faţă de 25.000 în 1980. În fiecare toamnă, librăriile sunt invadate de un potop de titluri: 667 de romane numai în toamna anului 2004, adică dublul a ceea ce oferea toamna anului 1997. Avalanşa divertismentului şi criza de timp Timpul şi bugetul alocat divertismentului sunt tot mai mari. Potrivit unor statistici recente, cheltuielile legate de sectorul divertisment şi de cel al culturii sau comunicării ocupă un loc tot mai mare în bugetul familiilor. Începând cu 1950, aceste domenii de consum cresc oricum mai repede decât media consumurilor. De exemplu, în timp ce familiile consacrau acestor domenii 6% din venitul disponibil în 1960, în 1980 procentul a ajuns la 7,3%, iar în 1999, 9,5%. Este posibil ca aceste evaluări să nu conţină toate aspectele ca ar putea fi incluse în divertisment, cum ar fi mesele la restaurant cu prietenii sau organizarea altor evenimente, ceea ce ar însemna că în realitate cheltuielile pentru timpul liber ar putea reprezenta până la un sfert din bugetul familiilor, ocupând astfel prima poziţie, chiar înaintea locuinţei. A avut loc deja o creştere însemnată a cheltuielilor din timpul liber (multiplicate de 3,5 ori din 1949 în 1974). Astăzi aceasta se accentuează prin intensificarea pasiunilor pentru vacanţe, „reculul moralei economisirii şi amploarea îndatorării la nivelul familiilor, extinderea modei cumpărăturilor făcute sub impulsul momentului, gustul schimbării şi fluctuaţiile rapide ale preferinţelor, modelor şi melodiilor de succes“5. Viaţa invadată de spectacol Pe de altă parte, în societatea mediatică, omul este asaltat de tot mai multe evenimente. Situaţii alarmante, întâmplări catastrofale, realizări excepţionale, informaţii de interes public, date utile şi divertisment inutil, toate sunt amestecate într-un flux zgomotos ce copleşeşte întreg câmpul conştiinţei. În cea mai mare parte, televiziunea a contribuit şi contribuie la orientarea tot mai pronunţată a publicului spre un spectacolul emoţional neîntrerupt. Oferta ei de divertisment tinde să acopere o paletă întreagă de experienţe surprinzătoare, ce nasc nevoi şi mai mari de spectacol experienţial. Marketingul furnizează şi el tot mai frecvent, tuturor acestor oferte hedoniste, „un ambalaj experienţial“. Toate acestea determină până la urmă ca spectacolul de televiziune şi divertismentul fictiv să invadeze spaţiul vieţii reale. Există o adevărată explozie a numărului de parcuri de distracţie. De exemplu, „în Franţa, 250 de astfel de parcuri de distracţii atrag anual 70 de milioane de vizitatori. Disneyland a devenit prima destinaţie turistică europeană, cu mai mult de 12 milioane de intrări anual. În fiecare an sunt organizate aproape 2.000 de festivaluri care atrag în Franţa un public evaluat la aproape 5 milioane de persoane. Ofertele speciale de weekend şi de divertisment (oferte de nopţi petrecute în igluuri, cascadorii de automobile, conducerea unui tanc, ascensiuni în montgolfier, deghizări spectaculoase) se dezvoltă tot mai mult. (...) Industria consacrată petrecerii timpului liber perfecţionează actualmente dimensiunea participativă şi afectivă a consumului, înmulţind numărul ocaziilor de a trăi experienţe directe“6. ▲ Perspectiva creştină: o lume răsturnată Din perspectivă creştină, felul acesta de vieţuire pe care îl sugerează societatea hiperconsumului individualist şi lumea spectacolului global este unul în care noi ar trebui să ne răstignim puterile sufleteşti şi darurile pe care le-am primit, pentru a câştiga lumea. Lumea ne invită să ne răstignim timpul, puterile şi viaţa pentru a câştiga darurile ei. Timpul vieţii ar trebui să fie încredinţat definitiv divertismentului. (Pare că nu ajunge o viaţă de om pentru întreaga diversitate de experienţe oferite de piaţă!) Viaţa interioară ar trebui să fie cucerită de stimulii şi gândurile născute de spectacolul urban. (S-ar părea că este neîncăpătoare pentru ele!) Conştiinţa ar trebui să rămână sub asediul neîntrerupt al evenimentelor şi informaţiilor. Mintea ar trebui să se lase strâns legată de hăţişul imaginilor, etichetelor şi simbolurilor culese la întâmplare din întreg spaţiul de viaţă cufundat în divertisment şi advertising. Din perspectivă creştină însă, omul este chemat să răstignească poftele şi slăbiciunile, pentru a câştiga o viaţă în comuniune cu Dumnezeu, eliberată de acelea. Dinspre societatea hiperconsumului ne vine invitaţia de a răstigni timpul, spaţiul, viaţa şi conştiinţa, pentru a câştiga darurile ei trecătoare. De fapt, potrivit Sf. Apostol Pavel, lumea ar trebui să fie răstignită pentru noi, şi noi pentru lume. (Gal. 6, 14). „Toate cele văzute se cer după cruce, adică după deprinderea de a stăvili afecţiunea faţă de ele“, scrie Sf. Maxim Mărturisitorul. Aceasta este calea duhovnicească prin care putem pune început bun unei vieţi cumpătate, care să ne dea posibilitatea de a ne bucura de darurile puse de Dumnezeu în lume, fără să ne pierdem pe noi şi comuniunea cu El. Postul este chiar exerciţiul spiritual de dezlipire a voinţei şi a minţii de toate cele existente în lume. Este răstignirea lor pentru ea şi a ei pentru ele. Postul, scrie părintele Dumitru Stăniloae, este o silire a firii celei căzute într-o vieţuire robită prea tare şi prea multor trebuinţe materiale. Dar prin aceasta firea e ridicată la trăirea firească în plinătatea puterilor spirituale pe care le primeşte din Dumnezeu, prin care dulceaţa şi trebuinţa celor materiale e copleşită7. Astăzi, când prosperitatea îşi arată urâţeniile risipei, cumpătarea este o nevoie urgentă, când invitaţia la exces este tot mai evidentă, postul se dovedeşte a fi tot mai necesar. Postul - apărătorul a toată virtutea Pe de o parte, postul nu înseamnă o rupere brutală şi definitivă de lumea creată şi de nevoile trupului. Sfântul Maxim Mărturisitorul îndeamnă: Dă trupului cele după putere şi întoarce toată nevoinţa ta spre lucrarea minţii. Pe de altă parte, deşi vizează o anumită dezlipire de lume şi de trup, roadele lui nu se reduc doar la o viaţă cumpătată, ci la intensificarea întregii experienţe spirituale. „Postul este apărătorul a toată virtutea şi începutul nevoinţei. El e cununa celor ce se înfrânează şi frumuseţea fecioriei şi a sfinţeniei; e strălucirea neprihănirii şi începutul căii vieţuirii creştine; e maica rugăciunii şi izvorul neprihănirii şi al cuminţeniei; e învăţătorul liniştirii şi înainte-mergătorul tuturor faptelor bune“8. Comportamentul consumersit, viaţa superficială şi grăbită, preferinţa pentru spectacol şi divertisment, toate şi fiecare în parte diminuează capacitatea noastră de reflecţie, contribuind la superficializarea vieţii. Contracararea acestor tendinţe este posibilă prin parcursul vieţii spirituale. „Temelia tuturor bunătăţilor (...) şi calea ce duce spre lumină şi spre viaţă e alcătuită din aceste două lucruri: să te aduni pe tine într-un loc şi să posteşti pururea, adică să te supui pe tine cu înţelepciune şi cuminţenie înfrânării pântecelui, într-o şedere nemişcată şi într-o meditaţie şi cugetare neîncetată la Dumnezeu. De aci urmează supunerea simţurilor. Din ea, trezvia minţii. Prin aceasta se îmblânzesc fiarele sălbatice ce se mişcă în trup. Aceasta aduce blândeţea gândurilor. Din aceasta se nasc mişcările luminoase ale cugetării. De aci vine străduinţa spre faptele iubirii. Aceasta pricinuieşte înţelegerile înalte şi subţiri. Din acestea se pornesc lacrimile nemăsurate, cele ce se arată în tot locul, şi aducerea aminte de moarte. Acestea aduc neprihănirea curată, ce se înfrânează cu desăvârşire de la orice nălucire care ispiteşte cugetarea. Din aceasta vine vederea pătrunzătoare şi ascuţită chiar şi a celor de departe. De aci, înţelesurile tainelor mai adânci, pe care le descoperă mintea în cuprinsul cuvintelor dumnezeieşti şi mişcările mai dinăuntru ce se ivesc în suflet, şi darul de a deosebi puterile duhovniceşti de puterile sfinte şi vederile adevărate de nălucirile deşarte. Apoi, frica de căile şi de cărările din oceanul minţii; adică frica ce taie nepăsarea şi trândăvia. După ea se iveşte flacăra râvnei ce calcă peste orice primejdie şi trece peste orice frică. Apoi, căldura care dispreţuieşte toată pofta şi şterge din cugetare cele trecătoare şi pricinuieşte uitarea, împreună cu altele. Şi ca să spun pe scurt, din acestea se iveşte libertatea omului adevărat şi bucuria sufletului şi învierea cea cu Hristos în împărăţia cerurilor“9. 1 Gilles Lipovetsky, Fericirea paradoxală. Eseu asupra societăţii de hiperconsum, Editura Polirom Iaşi, 2007, p. 83. 2 Ibidem, p. 84. 3 Ibidem, p. 89. 4 Ibidem, p. 74 si p. 87. 5 Cf. Gerard Mermet, Francoscopie 2001, Larrouse, Paris, 2000, p. 390, apud Gilles Lipovetsky, op. cit., p. 51. 6 Ibidem, pp. 52-53. 7 Nota 447, în Sf. Ioan Scărarul, Scara, cuv. 14, cap. 30, în Filocalia românească, vol. IX, p. 219. 8 Sf. Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoinţă, în Filocalia românească, vol. X, pp. 432-433 9 Ibidem, pp.142-143.