Postul Mare: Călătorie de la moarte la viaţă

Perioada de post în care ne aflăm este observată de către cugetarea patristică, concentrată şi exprimată în mod deosebit în textele ce alcătuiesc Triodul, ca o călătorie, ca un pelerinaj duhovnicesc pe de-o parte, iar pe de altă parte, ca o arenă în care se desfăşoară lupta noastră duhovnicească. Suntem îndemnaţi prin textele liturgice să purcedem atât înspre "lunga călătorie a postului", precum şi să ne aruncăm în "arena nevoinţelor duhovniceşti".

"Călătoria" simbolizează în mod fundamental ieşirea din limitele ridicate de deciziile pe care noi le luăm împotriva vieţii ca dar de la Dumnezeu. Această ieşire, această aşezare pe cale, presupune lepădarea oricărei tendinţe de cruţare de sine şi, totodată, muceniceasca aruncare în "arena nevoinţelor duhovniceşti". Nu se poate purcede la a călători fără a pune prin nevoinţă început luptei cu moartea care a prins rădăcini în noi şi s-a întărit prin repetatele şi nenumăratele gesturi de trădare pe care le-am făcut faţă de Dumnezeu. Orice păcat este un gest de trădare şi produce în om o greşită orientare a dorinţei: omul, în loc să dorească pe Dumnezeu şi harul Său, prin păcat ajunge să dorească chipul disimulat al morţii. Biserica ne-a făcut atenţi asupra acestei primejdii în Duminica Fiului risipitor şi ne-a sugerat ieşirea din ameţitoarea mişcare în moarte prin nevoinţa întoarcerii la Părintele vieţii. Practic, nevoinţa, ca supunere a trupului şi sufletului la lucrări duhovniceşti izvorâte din experienţa Bisericii, pune omul în faţa faptului de a se dezice de sine, de alegerile sale pentru moarte şi, totodată, ridică în faţa dorinţei - această minunată şi tainică mişcare a sufletului - perspectiva Învierii. Nevoinţa este în primul rând lucrarea Bisericii în care noi avem şansa să ne integrăm pentru a nimici moartea care s-a strecurat în noi. Prin nevoinţă, ca postire, interiorul nostru este eliberat treptat din moarte şi pătruns de Înviere. Postirea are menirea de a face loc Învierii în propria noastră făptură. Învierea este ţinta şi finalitatea postului. Dimensiunea nevoinţei, pe care suntem chemaţi să o întrupăm în noi înşine, este surprinsă în Biserică prin atmosfera sobră în care Biserica s-a îmbrăcat. Vedem că, în această perioadă, Biserica se exprimă printr-o accentuată notă de sobrietate: preoţii sunt înveşmântaţi în haine închise, slujbele sunt mai lungi şi predomină citirea etc. De ce această atitudine a Bisericii? De ce această retragere în sobrietate? Ca o adevărată mamă, Biserica ne învaţă cum să punem început întoarcerii noastre, cum şi cu ce fel de întristare să îmbrăcăm sufletul nostru, aşa încât nevoinţa noastră să rupă legăturile morţii şi să lase zorii Învierii să inunde sufletul. În această perioadă de postire, Biserica, spune părintele Alexander Schmemann, se îmbracă în haina tristeţii, dar o tristeţe prin care răzbate strălucirea Învierii. Această "tristeţe strălucitoare", pe care suntem îndemnaţi să o prindem ca mişcare a inimii noastre, ne arată că nevoinţa postitorului - alergarea lui, întristarea lui, sobrietatea lui - este deja răsplătită cu mici pregustări ale bucuriei Învierii, pe care o va afla deplin în "strălucitoarea noapte a Învierii". Să ne aşezăm la sânul Maicii noastre, Biserica, pentru a suge laptele "strălucitei întristări", hrană cu care vom putea cu uşurinţă să facem călătoria postului, să ne "aruncăm în arena nevoinţelor duhovniceşti" şi apoi să ajungem cu sufletele curate în "sfânta şi strălucita noapte a Învierii". (Pr. Ionel Scânteie)