Postul unit cu rugăciunea, arma duhovnicească a omului credincios
Duminica a 4-a din Postul Mare (a Cuviosului Ioan Scărarul) Marcu 9, 17-32
În vremea aceea a venit un om la Iisus, zicându-I: Învăţătorule, am adus la Tine pe fiul meu, care are duh mut. Şi, oriunde-l apucă, îl aruncă la pământ şi face spume la gură şi scrâşneşte din dinţi şi înţepeneşte. Şi am zis ucenicilor Tăi să-l alunge, dar ei n-au putut. Atunci Iisus, răspunzând lor, a zis: O, neam necredincios, până când voi fi cu voi? Până când vă voi răbda pe voi? Aduceţi-l la Mine. Şi l-au adus la El. Dar duhul, văzându-L pe Iisus, îndată l-a zguduit pe copil, iar acesta, căzând la pământ, se tăvălea spumegând. Şi l-a întrebat pe tatăl copilului: Câtă vreme este de când i-a venit aceasta? Iar el a răspuns: Din pruncie. Şi de multe ori l-a aruncat şi în foc, şi în apă ca să-l piardă. Dar, dacă poţi să faci ceva, ajută-ne, fiindu-Ţi milă de noi. Iar Iisus i-a zis: Dacă poţi crede, toate sunt cu putinţă celui ce crede. Şi îndată, strigând, tatăl copilului a zis cu lacrimi: Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele! Iar Iisus, văzând că mulţimea dă năvală, a certat duhul cel necurat, zicându-i: Duh mut şi surd, Eu îţi poruncesc: Ieşi din el şi să nu mai intri în el! Şi, răcnind şi zguduindu-l cu putere, duhul a ieşit; iar copilul a rămas ca mort, încât mulţi ziceau că a murit. Dar Iisus, apucându-l de mână, l-a ridicat, iar el s-a sculat în picioare. După ce a intrat Iisus în casă, ucenicii Lui L-au întrebat, de o parte: Pentru ce noi n-am putut să-l izgonim? El le-a zis: Acest neam de diavoli cu nimic nu poate ieşi, decât numai cu rugăciune şi cu post. Şi, ieşind ei de acolo, străbăteau Galileea, dar El nu voia să ştie cineva. Căci învăţa pe ucenicii Săi şi le spunea că Fiul Omului va fi dat în mâinile oamenilor şi-L vor omorî, iar după ce-L vor omorî, a treia zi va învia. Ei însă nu înţelegeau cuvântul şi se temeau să-L întrebe.
Pe traseul vieţii duhovniceşti întâmpinăm multe încercări, însă, aproape în exclusivitate, acestea ţin de neputinţele noastre sufleteşti, astfel încât chiar atacurile exterioare vizează slăbiciunile şi neaşezările noastre lăuntrice. Vindecând pe fiul lunatic, Hristos-Domnul ne învaţă că una dintre cele mai puternice soluţii pentru vindecarea noastră lăuntrică de rănile provocate de patimi este credinţa unită cu postul şi rugăciunea. Această învăţătură este ilustrată cum nu se poate mai bine de personalitatea Sfântului Ioan Scărarul, pe care Biserica îl propune ca model de asceză în Duminica a 4-a a Postului Mare.
Vindecarea lunaticului în contextul evangheliilor sinoptice
Minunea vindecării fiului lunatic este redată de toţi trei evangheliştii sinoptici (Mt. 17; Mc. 9 şi Lc. 9). Matei şi Marcu plasează această vindecare imediat după Schimbarea la Faţă şi după a doua prevestire a Sfintelor Pătimiri. Acest lucru nu este, desigur, întâmplător. Tradiţia exegetică patristică vede în această înlănţuire de evenimente mai mult decât o simplă cronologie. Bunăoară, Sfântul Ioan Gură de Aur sesizează că vestirea Pătimirilor este încadrată de două minuni (Schimbarea la Faţă şi vindecarea lunaticului) tocmai pentru ca ucenicii să fie mângâiaţi şi pregătiţi pentru evenimentele tragice care aveau să urmeze. Există însă şi o legătură de tip sincronic între aceste evenimente. Astfel, textul biblic ne arată că la vederea Luminii dumnezeieşti, pe care au pregustat-o ucenicii pe Tabor, se ajunge mortificând patimile prin post şi rugăciune şi unindu-ne cu Hristos Cel Răstignit şi Înviat.
Patimile sunt o demonizare într-un sens mai larg
Sfintele Evanghelii şi istoria Bisericii consemnează nenumărate cazuri de demonizare şi uneori de vindecări ale demonizării. Demonizarea este o formă extremă a influenţei duhurilor răutăţii (Efes. 6, 12) asupra omului, astfel încât acesta din urmă devine controlat de puterile rele. Însă există şi o altă formă de demonizare într-un înţeles mai larg. Este vorba de faptul că orice patimă care îl stăpâneşte pe om are în fundal o influenţă demonică. Astfel, atâţia demoni sunt prezenţi în viaţa omului câte patimi îl stăpânesc. Biserica ne cheamă în Duminica a 4-a a Postului Mare să intensificăm postul şi rugăciunea unite cu credinţa puternică şi lepădarea de sine ca remedii ale patimilor şi ca instrumente ale alungării prezenţei şi influenţei demonice din viaţa noastră.
Cred Doamne, ajută necredinţei mele!
Cuvintele tatălui aflat în pragul descurajării ne descoperă o realitate duhovnicească profundă. La întrebarea lui Hristos dacă crede că fiul său poate fi vindecat, tatăl răspunde printr-o formulare paradoxală: „Cred Doamne, ajută necredinţei mele!” (v. 24). Formularea arată nu numai faptul că tatăl în cauză nu avea credinţă destulă, ci mai cu seamă faptul că demersul uman singur, chiar şi în domeniul credinţei, este sortit eşecului. Cu alte cuvinte, toate virtuţile creştine sunt nu numai eforturi umane, ci şi daruri ale lui Dumnezeu. Practic, ele sunt rezultatul conlucrării omului cu Dumnezeu. În acest sens, Sfântul Apostol Pavel numeşte în mod sugestiv lista de virtuţi pe care o prezintă în Epistola către Galateni „roada Duhului”, şi credinţa este, desigur, printre acestea (5, 22-23).
Post şi rugăciune
Evanghelistul Marcu aminteşte că, înainte de vindecare, demonul îl arunca pe copil în foc şi în apă, încercând, astfel, să îl piardă (v. 22). Sfântul Teofilact al Bulgariei vede în această descriere şi o aplicare la ceea ce am definit ca fiind un sens mai larg al demonizării. Focul reprezintă mânia şi pofta, iar apa, tulburarea lucrurilor lumeşti, în timp ce detaliul că demonul era mut şi surd sugerează opacitatea sa la voia lui Dumnezeu. Aceste expresii arată starea de decădere a omului robit păcatului. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că există un cerc vicios în care se învârte omul: poftind plăcerile - culege durere şi apoi moarte. Acest cerc poate fi frânt prin viaţa ascetică, ce are cea mai clară expresie în practica postului şi a rugăciunii. Postul este un instrument important în procesul despătimirii. El presupune înfrânare şi nu este aplicat doar aspectului exterior, ci necesită şi o pază interioară a gândurilor şi a inimii. Iată de ce postul este unit întotdeauna cu rugăciunea. Ea însăşi rod al conlucrării omului cu Dumnezeu, rugăciunea este convorbirea cu Acesta şi cheia accesului la lumea duhovnicească. Prin ea intrăm în comuniune cu Dumnezeu şi cu semenii vii şi adormiţi. Hristos-Domnul recomandă postul unit cu rugăciunea ca „reţeta” cea mai eficientă în vindecarea lăuntrică şi alungarea influenţelor demonice.
Sfântul Ioan Scărarul - model şi ghid al despătimirii
Dedicarea Duminicii a 4-a din Postul cel Mare Sfântului Ioan Scărarul este în legătură directă cu mesajul acestei duminici. Atenţionaţi prin Sfânta Evanghelie de realitatea influenţei demonice asupra neaşezării lăuntrice, Biserica ne scoate înainte modelul Sfântului Ioan Scărarul (secolul al VII-lea). Ascet desăvârşit, Sfântul Ioan a redactat la bătrâneţe lucrarea intitulată Scara dumnezeiescului urcuş, în care înfăţişează în chipul a 30 de trepte traseul duhovnicesc al omului spre Dumnezeu. Scrisă din propria experienţă, Scara este până astăzi un veritabil ghid pe drumul despătimirii şi primenirii lăuntrice pe care suntem chemaţi să-l urmăm şi noi.