Precursorul Marii Uniri şi ctitoria care-i înseamnă locul de asasinare
Idealul de unitate al românilor s-a realizat la 1 Decembrie 1918. El a fost, însă, anticipat de scurta epopee înfăptuită de Mihai Viteazul. A fost scurtă, dar dătătoare de ton. De aceea şi locul Marii Adunări de la 1 Decembrie 1918 a fost ales la Alba Iulia, locul de scaun al Voievodului unificator.
Mihai a fost ucis pe câmpia de lângă Turda, la 19 august 1601. Generalul Basta, „invidios pe faima câştigată de domnitorul roman” (Valentin Vişinescu, „Mormântul lui Mihai Viteazul”, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2011, p. 83) a pus la cale acest asasinat oribil. Nicolae Iorga, relatând uciderea lui, precizează: „Muri astfel cel mai mare dintre luptătorii noştri, în faptul unei zile de duminică, la răsăritul soarelui, de mâna acelor pe care-i dusese abia la biruinţă, din porunca unui oaspete pe care-l iertase pentru răul făcut şi-l ajutase frăţeşte la lupta credincioasă întru mărirea împăratului. Şi trupu-i ciuntit zăcu pe câmpie în această zi de duminică, în tabăra creştină, deasupra căreia se ridica semnul crucii, pentru care se chema că se poartă războaiele” (Nicolae Iorga, „Evocări Istorice”, Editura Minerva, Bucureşti, 1983, p. 154). Paharnicul Turturea, apropiat Voievodului Mihai, se învoise cu acesta ca în cazul în care unul dintre ei va cădea pe câmpul de luptă, celălalt să aibă grijă de înhumarea lui creştinească. „De aceea, dacă văzu Turturea paharnicul că tăiară pe Mihai Vodă, mult au nevoit pentru jurământ ca să aducă oasele lui Mihai Vodă. Cum n-au putut, ci au luat numai capul şi l-au dus în Ţara Românească şi l-au îngropat în Mănăstirea den Deal de lângă Târgovişte” (Dr. Gheorghe Anghel, „De la vechea Mitropolie ortodoxă a Transilvaniei la Episcopia Alba Iuliei”, Editura Episcopiei Ortodoxe de Alba Iulia, Alba Iulia, 1993, p. 52).
În ce priveşte trupul e o întreagă epopee, pe care o analizează istoricul Gheorghe Anghel, şi s-ar spune că îngropat fiind superficial pe câmpia de lângă Turda, mai târziu ar fi fost dus în ctitoria sa de la Alba Iulia. În acest sens îi citează pe cronicarul Gheorghe Brancovici, pe cronicarul Szamosközy şi pe alţii. Lucrurile fiind în ceaţă, nu este exclusă nici transportarea osemintelor în Ţara Românească.
Pe locul martirizării Voievodului de-a lungul timpului s-au ridicat troiţe comemorative. Doamna Stanca, cu încuviinţarea principelui Gabriel Bathory, a ridicat o cruce care a durat până pe la 1830 (Valentin Vişinescu, op. cit., p. 86). În 1923 Comitetul Femeilor Ortodoxe din Turda a realizat o troiţă sculptată, care, în 1977, este mutată la Muzeul de Istorie din Turda.
În locul ei este ridicat falnicul obelisc, opera sculptorilor Marius Butunoiu şi Vasile Rus Batin, care marchează locul mormântului voievodului. Pisania are sculptat sigiliul lui Mihai Viteazul şi inscripţia: „Aici odihneşte Mihai Vodă (1593-1601), domn al Ţării Româneşti, al Ardealului şi a toată Ţara Moldovei”. Pe monument, în anul 2013, regretatul artist Iosif Berindei confecționează şi montează o cruce, lucru mai dificil de realizat în timpul comunismului.
Lângă mormânt, Mitropolitul Bartolomeu Anania va demara în anul 2002 ridicarea unei impunătoare mănăstiri, biserica copiind arhitectura bisericii din Bucureşti, cu numele de „Mihai Vodă”. Arhitectul Romulus Zamblău s-a ocupat de proiectarea acestei ctitorii. Fiind mănăstire de maici, va avea ca primă stareţă pe Meletina Morozan, iar ca duhovnic pe Ieromonahul Serafim Crucianu.
Edilul căruia i-a încredinţat regretatul Mitropolit Bartolomeu ridicarea Mănăstirii a fost neîntrecutul ctitor Părintele Vasile Ştiopei. N-a fost mică truda depusă, ştiind versurile lui Arghezi: „Altarul ca să fie şi pietrele să ţie. / Cer inima şi viaţa zidite-n temelie” (Tudor Arghezi, „Poezia Poetului Necunoscut”).
Din anul 2011, stareţă a Mănăstirii Mihai Vodă este numită Monahia Andreea Zdrobău şi duhovnic Protosinghelul Ilie Hanuschi. Cu multă râvnă şi curaj, noua echipă conducătoare preia continuarea lucrărilor: finisarea chiliilor, tencuirea şi pictarea bisericii, amenajarea întregului areal vor fi în grija lor şi a obştii întregi. În clopotniţa mănăstirii ne-a ajutat Dumnezeu să punem două clopote turnate la Innsbruck şi achitate de domnul Ioan Popa, Directorul General de la Transavia.
Mulţimea lucrărilor ce s-au făcut nu pot fi sintetizate într-un cuvânt rezumativ, dar nu putem omite faptul că pictura realizată în cel mai autentic stil bizantin este realizată de către Sorin Efros, cu echipa lui. De asemenea, ajutoarele care au venit de la Primăria din Turda, primarii ce s-au perindat fiind foarte angajaţi în această lucrare, de la Consiliul Judeţean şi de la Secretariatul de Stat pentru Culte şi de la alţi sponsori, au fost o binecuvântare. Pe fiecare, pe cei de la Centrul Eparhial şi pe preoţii din parohii, Dumnezeu ne are în evidenţa Lui. El preţuieşte munca şi bănuţul văduvei, precum şi dragostea ce o arătăm acestei ctitorii pentru veşnicie. Şi nu orice ctitorie, ci una simbol.
Mănăstirea „Mihai Vodă” ne aduce aminte de Mihai Viteazul, de vremuri grele şi eroice. Pe bună dreptate Nicolae Iorga scrie că: „acei care alcătuiesc un popor nu sunt legaţi numai prin aceea că stau pe acelaşi pământ, că vorbesc o limbă şi, când le sunt prielnice împrejurările, se umbresc sub mândria aceluiaşi steag. Ei mai sunt legaţi şi prin amintirea unui trecut care e acelaşi pentru toţi” (Nicolae Iorga, op. cit., p. 105).
Mihai Viteazul a fost un credincios convins. Pe când era ban al Craiovei, Domnitorul Alexandru cel Rău îl bănuia că-i râvneşte tronul. A trimis armăşeii să-l aducă la Bucureşti şi, pe când trecea pe lângă biserica Albă, înăuntru era liturghie. I-a rugat pe armășei să-l lase să asculte sfânta slujbă și, reculegându-se, l-a rugat pe Sfântul Nicolae să-l scape, promițându-i că dacă va scăpa îi va ridica mănăstire cu hramul lui. Lucru pe care l-a și făcut, ridicând mănăstirea „Mihai Vodă”, arhicunoscută (Pr. Niculae I. Şerbănescu, „Politica religioasă a lui Mihai Viteazul”, Arhiepiscopia Târgoviştei, Târgovişte, 2001, p. 45).
Mihai era hotărât să apere întreaga creştinătate, făcând parte din „Sfânta Ligă”. Este convingător modul în care i se adresa lui Potocki, Starostele Cracoviei: „Aş fi bucuros ca şi domniile voastre să fie împreună cu noi, căci dacă veţi fi, această nădejde am că păgânii vor fi supt picioarele şi supt sabia creştinilor, iar dacă nu veţi fi, socoteşte şi domnia ta că sunt foarte slab şi învăluit. Să nu dea Dumnezeu ca acei păgâni să învingă… M-am apucat să ridic această mare greutate cu această ţară săracă a noastră ca să fac un scut al întregii lumi creştine” (Ibidem, p. 47).
Pe vremea când eram preot la Turda, şi adeseori mergeam la mormântul lui Mihai Viteazul, venerabilul preot Petre Tudor îmi relata faptul că Voievodul în multele lui campanii atât de cu râvnă citea Psaltirea încât o ştia pe dinafară.
Aş mai adăuga un lucru care este grăitor în ce priveşte ataşamentul lui Mihai Viteazul faţă de Biserică: el a fost mare ctitor. A ridicat multe biserici, dintre care amintim: biserica Mitropoliei din Alba-Iulia, biserica din Ocna Sibiului, biserica din Făgăraş, biserica din Lujerdiu. Iar dintre mănăstiri pomenim două: „Mihai Vodă” din Bucureşti şi „Simono Petra” din Sfântul Munte Athos. La Athos, şi-n biserică, şi-n trapeza Mănăstirii „Simono Petra”, fresca cu imaginea sa este la loc de mare cinste.
Însuşi faptul că sfinţirea Mănăstirii „Mihai Vodă” de la Turda are loc în anul jubileu al Marii Uniri are un caracter simbolic. Unitatea noastră de credinţă şi de neam este o premiză a faptului că valul vremelniciei nu ne va înghiţi. Iar Mănăstirea „Mihai Vodă” rămâne ctitorie pentru veşnicie.