Preot, medic, psiholog - doar împreună pot ajuta un dependent

În urmă cu aproape două luni, "Ziarul Lumina" a început o campanie antidrog, sub genericul "Lumea drogurilor nu e lumea mea". Ne-am propus să conştientizăm şi să sensibilizăm conştiinţele cititorilor noştri asupra pericolului consumului de droguri. Vieţi sfâşiate de patima drogurilor, oameni care au ajuns în spatele gratiilor, tineri pentru care propriul sânge nepătat de moleculele heroinei este deja un ideal. Părinţi care duc durerea înăbuşită a copilului pornit pe drumul drogurilor. Reporterii noştri au adus în paginile ziarului atât poveştile cutremurătoare ale unor astfel de semeni ai noştri, cât şi părerile specialiştilor: medici, psihologi, asistenţi sociali, dar şi sfaturile slujitorilor Bisericii. Încheiem campania noastră cu un interviu acordat de Preasfinţitul Părinte Ciprian Câmpineanul, Episcop-vicar patriarhal. Concluzia, dacă putem spune astfel, este că numai o conlucrare între medici, psihologi, preoţi şi familie poate avea un rezultat benefic asupra vieţii celui căzut în dependenţa de droguri.

Preasfinţite Părinte Episcop Ciprian Câmpineanul, care este opinia Bisericii Ortodoxe Române în legătură cu problema consumului şi dependenţei de droguri? Biserica noastră priveşte cu foarte multă îngrijorare şi durere faptul că fenomenul consumului de droguri a luat amploare, mai ales după anul 1990. Biserica este îngrijorată pentru fiii ei, tineri cu perspective în viitor, care, din cauza acestor substanţe, se înstrăinează de familie, de valori, de societate, de Biserică şi se autodistrug. Un dependent de droguri, ca şi unul de alcool sau tutun, nu poate fi recuperat şi îndreptat, dacă nu doreşte el, în primul rând. Persoana afectată de acest flagel trebuie să conştientizeze pericolul la care se expune şi să dorească îndreptarea, să-şi conştientizeze starea de îmbolnăvire şi să lupte cu sine însuşi pentru a-şi întări voinţa. În momentul în care se constată această dorinţă, intervin ceilalţi factori de ajutor: familia, psihologul, medicul, asistentul social şi preotul, ca cel care le cuprinde pe toate, le întregeşte, fiind alături de el în fiecare etapă a vieţii sale, de la botez până la plecarea din această lume. Preotul nu poate să-l ajute independent de voinţa lui, pentru că, din nefericire, cei ce cad într-o astfel de capcană provin dintre oamenii care nu trăiesc în atmosfera bisericească, n-au beneficiat de o educaţie frumoasă din punct de vedere spiritual-duhovnicesc în familie, ori provin din familii dezorganizate, în care părinţii nu au acordat nici o importanţă valorilor creştine, nu le-au oferit o educaţie corespunzătoare. Şi, de aceea, este foarte greu pentru preot să se apropie de astfel de persoane şi să le povăţuiască în aşa fel încât ele să conştientizeze pericolul consumului de droguri şi să renunţe. Deci preotul trebuie să facă parte dintr-o echipă care să cuprindă psihologul, medicul, asistentul social şi poliţistul, fiecare având un rol în ceea ce priveşte împiedicarea răspândirii drogurilor în societate, prevenirea consumului acestora şi ajutorarea consumatorilor de a renunţa la ele. Preotul, prin natura duhovnicească a slujirii sale, dar şi prin tactul său pastoral, poate să se apropie de astfel de persoane şi să le ajute. Este important să se implice în astfel de activităţi numai acei preoţi care au vocaţie pentru aceasta: nu oricare preot le poate face pe toate. Lipsa educaţiei creştine Tinerii, mai ales adolescenţii, cad foarte uşor în capcana drogurilor. Numărul lor creşte din ce în ce mai mult. Cum putem să ne apropiem de ei şi cum putem să îi ajutăm? De o astfel de persoană trebuie să te apropii cu dragoste, compasiune şi înţelegere, cu prietenie. Dacă persoana respectivă nu te percepe ca prieten care îi doreşte binele, nu te lasă să intri în universul său. Este valabil şi pentru părinţi, motiv pentru care ei în primul rând trebuie să fie educaţi ca să ştie cum să se comporte faţă de copilul lor care a apucat pe un astfel de drum greşit. Nu este indicat să-l mustri, să-l cerţi, să-l ameninţi ori să-l renegi. Părinţii trebuie să se comporte faţă de copii ca nişte prieteni mai mari şi să-i determine pe aceştia să-şi răspundă la anumite întrebări, deci să găsească ei înşişi soluţia la problemele grave pe care le văd în jurul lor. Copilului trebuie să-i dai alternative, să-i dai alte motive ca el să-şi consume timpul în mod constructiv şi să-l implici în anumite activităţi de dezvoltare fizică, de pildă sportul, să-l ajuţi să-şi dezvolte aptitudinile, să se ocupe cu acele activităţi recreative care într-adevăr sunt frumoase şi care îl dezvoltă din punct de vedere fizic şi psihic, şi care, în cele din urmă, îl feresc de experienţe negative, pentru că, pe lângă curiozitate şi teribilism, intervine plictiseala, mai ales atunci când părinţii nu-l implică în treburile familiei. Putem spune că toate relele se întâmplă din cauza lipsei de educaţie. Totul apare din cauza lipsei de educaţie, şi mai ales a unei educaţii creştine corespunzătoare, pe care n-au dobândit-o nici în familie, nici în şcoală. Sigur, în şcoală, la ora de religie învaţă foarte multe lucruri despre Dumnezeu, despre Biserică, despre îngeri, despre sfinţi şi devin sensibili, dar, din păcate, de la o anumită vârstă, 13-14 ani, încep să manifeste o oarecare nepăsare şi indiferenţă, ca după aceea să nu-i mai preocupe deloc, fapt care ne îngrijorează. Sunt mulţi factori care îi îndeamnă să cadă în această patimă. Din punctul de vedere al Preasfinţiei Voastre, care sunt cei mai reprezentativi? În primul rând, mass-media, cu tot felul de scandaluri şi evenimente senzaţionale, apoi, exemplele negative, chiar şi din şcoală, ale unor profesori sau persoane publice, şi anturajul: toate contribuie la decăderea lor. Nu mai reuşesc să facă faţă acestor atacuri, nu mai pot să-şi pună în aplicare ceea ce şi-au propus, lăsându-se influenţaţi de tot felul de lucruri. Factorul educaţional este determinant într-o creştere normală a unui tânăr şi întru devenirea lui ca om conştient de rostul lui în societate şi în lume. De aceea, sfatul meu personal, ca, de altfel, învăţătura Bisericii noastre, este ca părinţii să-şi supravegheze cât mai îndeaproape copiii, să se străduiască să-i crească în spiritul Evangheliei, să-i obişnuiască cu Biserica, cu atmosfera bisericească, cu ţinuta preotului, să-i ducă la sfânta biserică încă de mici ca să-i împărtăşească, deoarece contează foarte mult ca, de la Botez şi până când intră la şcoală, să fie împărtăşiţi cât mai des; Sfânta Împărtăşanie ajutând foarte mult. După aceea, să se apropie cu dragoste şi cu înţelegere de el şi de problemele lui. Şi abia atunci când copilul este implicat şi motivat să găseacă în el însuşi răspunsul la anumite probleme, se vor realiza progrese în ceea ce priveşte conştientizarea unor astfel de fenomene. Trebuie vindecat şi la nivel mental Dependentul de droguri va fi ispitit permanent de această patimă... Nu putem spune că o persoană este recuperată 100%. Toată viaţa persoana respectivă va fi tentată să încerce efectul substanţelor consumate oarecând; îi va reveni în minte plăcerea. A scăpat poate de dependenţa chimică a organismului, dar cea mentală rămâne, pentru că orice dorinţă păcătoasă porneşte de la minte; aici se ţese totul, iar persoana care este cuprinsă de o anumită patimă trebuie să lupte în permanenţă cu sine însuşi şi în această luptă nevăzută, despre care numai el ştie cât este de grea, are nevoie negreşit de harul şi ajutorul lui Dumnezeu. De aceea, Evanghelia Mântuitorului Iisus Hristos îndeamnă pe oameni să se elibereze de patimi şi de păcate, în felul acesta revenind la demnitatea fiinţei umane, pentru că prin păcat se îngrădeşte libertatea de acţiune şi, totodată, se întrerupe comuniunea cu Dumnezeu şi cu semenii. Or, mântuirea propriu-zisă a credinciosului înseamnă eliberarea de păcate şi de patimi egoiste, restabilirea comuniunii cu Dumnezeu şi cu semenii şi redobândirea demnităţii umane. Consumul de droguri distruge toate aceste valori şi calităţi. Distruge comuniunea, demnitatea şi libertatea. Nu mai are libertatea de a săvârşi binele, ci devine rob al unei patimi, al unei dependenţe care îl împinge spre alte fapte negative. Societatea îi consideră pe consumatori victime, dar şi vinovaţi în acelaşi timp. Cum trebuie să îi considerăm noi, creştinii ortodocşi? Sigur că aceia care consumă droguri îşi au partea lor de vină pentru faptul că au devenit victime. Nu se poate spune că nu cunosc efectele nocive ale drogurilor. Teribilismul, curiozitatea şi lipsa educaţiei sunt adeseori mai puternice decât cunoştinţele despre efectele nocive ale drogurilor şi decât sfaturile bune ale celor din jur. În momentul în care un dependent de droguri ajunge să săvârşească anumite fapte periculoase, cred că trebuie luate anumite măsuri de internare a lui într-un centru de recuperare, şi nu la închisoare. Într-un astfel de centru de recuperare sub supraveghere medicală urmează un tratament adecvat de consiliere, din partea asistentului, dar şi duhovnicesc, din partea preotului. Toate împreună pot să dea rezultate pozitive şi, în cele din urmă, dacă s-a vindecat din punct de vedere fizic, în sensul că organismul a reuşit să elimine toxinele respective, atunci trebuie vindecat şi la nivel mintal, ca să poată fi integrat în societate. Îngrijorător este faptul că noi ne străduim enorm de mult să-l ajutăm pe aproapele nostru, dar, pe de altă parte, sunt unii care contracarează eforturile noastre. Revenim, aşadar, tot la factorul educaţional! Dacă copiii sunt crescuţi în frică de Dumnezeu, în respect faţă de oameni, faţă de Biserică, în dorinţa de a-şi însuşi valorile creştine morale, atunci nu vor mai cădea atât de uşor victime dependenţei de droguri. BOR şi Programul Naţional Antidrog Cum s-a implicat Biserica Ortodoxă Română în lupta împotriva dependenţei de droguri? Încă din 2004, a venit la Patriarhie o propunere din partea Agenţiei Naţionale Antidrog, care era condusă pe vremea aceea de domnul Pavel Abraham, în vederea încheierii unui protocol de cooperare a Bisericii Ortodoxe Române cu agenţia mai sus menţionată. Guvernul României, încă din 2000, îngrijorat de amploarea fenomenului, a propus Parlamentului o lege privind combaterea traficului de droguri ilicite (Legea nr. 143/ 2000). În 2002 a fost înfiinţată Agenţia Naţională Antidrog, iar în 2004 s-a aprobat un plan de acţiune şi strategie. În acest context, agenţia s-a adresat şi Patriarhiei Române, ca instituţie care poate să ajute, să sprijine substanţial activităţile de prevenire şi combatere a fenomenului consumului de droguri. Sfântul Sinod a apreciat atunci că nu este momentul oportun să încheiem un protocol la nivel naţional, dar a recomandat fiecărei eparhii să încheie astfel de protocoale de cooperare cu agenţiile locale antidrog din fiecare judeţ. Aşa se face că, din 2004 până în 2008, s-au încheiat în jur de 30 de protocoale de cooperare între eparhii, protopopiate şi anumite parohii şi agenţiile locale antidrog. În baza acestor protocoale, persoanele desemnate de către ierarhi au cooperat cu reprezentanţii agenţiilor locale antidrog din fiecare judeţ în desfăşurarea unor activităţi concrete, în care preoţii şi asistenţii sociali desemnaţi de către Biserică au avut un rol deosebit de important în consilierea consumatorilor de droguri. Începând cu anul 2007, Fundaţia "Solidaritate şi Speranţă" din Iaşi, condusă de pr. Iulian Negru, a solicitat Preafericitului Părinte Patriarh Daniel să aprobe, iniţierea unui Program Naţional Antidrog în cadrul Patriarhiei Române. În acest sens, au avut loc mai multe întâlniri între specialişti de la diferite ONG-uri, care se ocupă cu aşa ceva, specialişti din domeniul medical şi persoanele din Biserică, care s-au remarcat în această direcţie. Ştiu că există patru organizaţii nonguvernamentale ale Bisericii, care s-au implicat în punerea în practică a acestui program naţional antidrog. Ce presupune acest program? Înfiinţarea unor centre de consiliere a persoanelor dependente de droguri, o campanie de prevenire prin informare corectă asupra efectelor nocive ale stupefiantelor, realizarea unor prelegeri sau a unui curs de pastorală pentru studenţii de la facultăţile de teologie, în perspectiva pregătirii lor ca viitori preoţi capabili să înfrunte astfel de probleme, răspândirea a cât mai multe materiale sub formă de broşuri şi pliante cu fotografii, în care să se arate consecinţele nefaste ale consumului de droguri, urmărindu-se astfel o informare corectă asupra fenomenului. Apoi o catehizare permanentă a credincioşilor, a tinerilor şi a părinţilor, însoţită de consilierea duhovnicească, în care preotul să vine cu acel "plus" al său pe care i-l dă harul Sfântului Duh, deoarece, spre deosebire de medic sau asistent social, preotul vine cu acea căldură, cu acel devotament de slujire a persoanei care poate să aibă efect extraordinar asupra unei persoane, făcând-o să conştientizeze că se află pe un drum greşit, că se autodistruge, că trebuie să-şi vină întru sine şi să se întoarcă de pe drumul pe care apucase, să conştientizeze că a ieşit din "eul" său firesc şi că este bine să fie alături de familie, de prieteni şi de societate. "Lumea drogurilor nu e lumea mea"