Preotul cu o parohie liberă şi una în cătuşe

Emigrarea românilor spre Vestul Europei a lăsat urme adânci atât în România, cât şi în ţările pe unde conaţionalii noştri au poposit. Dorinţa de mai bine a celor plecaţi spre alte zări nu a căpătat mereu acoperire în realitate. Binele s-a transformat în rău şi de la calea cea bună s-au abătut poate prea mulţi. Departe de ţară, de multe ori singuri, românii au ajuns să comită infracţiuni de tot soiul. Ispitele i-au înlănţuit pe cei mai săraci cu duhul şi s-au trezit încarceraţi. Cine să-i mai audă, de după zidurile groase ale centrelor de detenţie? Cine să le întindă o mână de ajutor? Biserica.

În Italia trăiesc câteva milioane de români. La Roma, câteva sute de mii - legal şi ilegal. Din păcate, o mică parte dintre aceştia au acum domiciliu forţat în două dintre închisorile din regiunea Romei: Rebibbia şi Regina Coeli. De vreo cinci ani, un preot român le alină sufletele celor închişi, celor care vor să revină pe calea cea dreaptă. Părintele protopop Bogdan Petre, paroh în localitatea Monterotondo, regiunea Romei, este primul preot român care a început să acorde asistenţă duhovnicească românilor închişi la Roma. O misiune duhovnicească pe care a început-o cu binecuvântarea Înalt Preasfinţitului Iosif, Arhiepiscop şi Mitropolit al Mitropoliei Ortodoxe Române a Europei Occidentale şi Meridionale, dar şi cu un "Nulla Osta", un permis special din partea Ministerului de Interne şi din partea Ministerului Justiţiei. "Doar" un an a fost nevoit părintele Bogdan să aştepte documentul. Iar apoi, alte "o sută" de documente, acte şi autorizaţii i-au fost necesare pentru a purcede la treabă. Am putea spune despre părintele Bogdan că are două parohii. Una liberă, una încătuşată. Suflete închise la Roma. Prin har, prin muncă, prin multe discuţii cu enoriaşii, fie ei cei liberi, fie cei în zeghe, preotul a reuşit să-i unească. Suflete în zeghi italieneşti Părintele Bogdan are funcţia de capelan al închisorii Rebibbia. Un centru de detenţie cu 14 sectoare. Românii sunt împrăştiaţi în aproape toate acestea. Preotul merge săptămânal atât la Institutul masculin, cât şi la cel feminin. "Ne întâlnim, pe baza unor liste, în capelele de sector. Începem întotdeauna cu o rugăciune. Apoi vorbim despre o temă care se desprinde din Evanghelia duminicii, care să-i intereseze şi pe deţinuţi. Las spaţiu pentru impresiile şi intervenţiile lor. La sfârşit îmi spun despre nevoile lor concrete, în general să luăm legătura cu familiile lor. Le ducem ziare, foi parohiale, cărţi, timbre, bani, haine, scrisori. Există şi câţiva mediatori culturali care ţin legătura cu Consulatul nostru, cu avocaţii şi cu diferite organisme caritative spre a-i ajuta pe conaţionalii noştri arestaţi". Uneori, părintele ori colaboratorii lui din parohie ajung să aibă rol de "cel mai bun prieten", de confident. Li se povestesc "aventurile spectaculoase" pentru care sunt închişi. Alteori, dorul de familie, de cei dragi, se transpune în povestiri înduioşătoare despre cei dragi. Părintele îi descrie pe enoriaşii în zeghe ca fiind tineri care fac parte din mai multe categorii sociale. Unii sunt proveniţi din familii bune, dar, venind in Italia, nu au fost plătiţi de patroni, au fost jecmăniţi de conaţionalii lor, au avut neşansa să aibă exemple greşite, intre italienii pe care i-au întâlnit. Alţii fac parte din familii sărace, distruse sau marginalizate din punct de vedere etnic. "Intrând într-un raport de afecţiune şi respect, de înţelegere şi solidaritate faţă de momentul dramatic pe care îl traversează, se descoperă adevăratul eu al lor, care nu este nici pe departe masca violentă şi vicleană pe care şi-o afişează ca să poată supravieţui", explică părintele Bogdan. "Adopţii" atipice Interesantă pentru preotul român este uniunea, formarea de "familii" între deţinuţii români şi enoriaşii săi de la Monterotondo. "Am reuşit să conving unele dintre familiile din parohie să-i "adopte" pe unii dintre deţinuţi. Se realizează două lucruri: pe de o parte se ajută deţinuţii români în nevoile lor cele mai elementare, pe de altă parte enoriaşii parohiei se sensibilizează la milostenie, îmbogăţindu-se în fapte bune. S-a creat o frumoasă relaţie de corespondenţă epistolară, care uneori continuă şi după eliberarea celor închişi. Dacă noi nu ne ocupăm de aceşti tineri, şi aşa "bătuţi de soartă", ei vor suferi şi mai mult şi se vor înrăutăţi. Nu-i ajutăm cât ar trebui să-i ajutăm. Ne propuseserăm să le constituim o bibliotecă, dar din lipsa de fonduri încă nu am reuşit. Prezenţa noastră este însă mult pentru ei, care ne spun: "Sunteţi rudele noastre" "sunteţi îngerii noştri păzitori", "sunteţi o Biblie pe care o citim ori de câte ori veniţi aici". Părintele vine şi cu o explicaţie mai spirituală. Cuvinte care te fac să înţelegi rostul muncii lui şi sprijinul enoriaşilor săi pentru românii închişi. "În bolniţele mănăstirilor este reprezentată o scenă invocată de Domnul Iisus, în care nu cel ce dă, ci cel ce primeşte este aureolat, căci în spatele săracului se ascunde Hristos. După cum spune o rugăciune a Sfântului Vasile cel Mare, ca şi cum săracii s-ar ruga: "Dăruieşte-le lor cele cereşti în locul celor pământeşti, cele veşnice în locul celor vremelnice, cele nestricăcioase în locul celor stricăcioase". Pot să mă mândresc cu nişte oameni care-mi sunt exemplu de râvnă şi de dragoste. Privind la unii dintre ei, se vede ceea ce este spus în Noul Testament: "Este mai mare fericire în a da decât în a lua"". Pe lângă argumentele de ordin teologic, părintele protopop vorbeşte şi de o mulţumire a conştiinţei faptului bine făcut. "Bucuria cea mai mare este când cu mulţi dintre ei mă întâlnesc la Roma şi-mi spun că şi-au schimbat radical viaţa. Că au familie, că muncesc şi că au abandonat cercurile de prieteni care îi influenţau în rău. Am câteva bucurii în viaţă, iar aceasta este una dintre ele: învierea omului precum cea a fiului risipitor întors acasă". Monterotondo, parohia fără biserică Paroh al localităţii Monterotondo, cu sediul la Fonta Nueva. De ce? Bunăvoinţa maicilor catolice de la Institutul din Fonta Nueva a făcut ca părintele Bogdan să poată avea la dispoziţie o biserică pentru a sluji credincioşilor români din zona de nord-est a Romei. Biserica institutului catolic a devenit şi căminul credincioşilor ortodocşi. Nu că ar fi asta o problemă de nedepăşit. "Avem speranţa de a construi mai întâi biserica sufletelor şi mai târziu şi pe cea materială. Asta ne întăreşte şi ne uneşte şi mai mult cu Domnul, amintindu-ne de a noua fericire, cea a prigoniţilor dar şi a răsplătiţilor. Lipsa unui lăcaş de cult nu-i împiedică pe credincioşii români să aibă o viaţă spirituală activă şi acţiuni numeroase, întocmai ca o parohie cu toate cele trebuincioase. "Orice biserică românească este un "pământ românesc" unde românii se simt ca acasă. Duminica şi sărbătorile constituie un dublu moment: unul duhovnicesc, pentru că toţi conaţionalii noştri simt nevoia de o reîncărcare sufletească în întâlnirea cu Dumnezeu. Dar constituie şi un moment sociorelaţional, întrucât oamenii simt nevoia să se întâlnească şi să comunice după slujbă despre problemele şi nevoile lor imediate. Când aveam un sediu propriu la Monterotondo, oamenii stăteau împreună în curtea bisericii de la ora 9:00 dimineaţa până la ora 21:00. Dacă nu este biserica punct de referinţă, devin barurile. Unde nu găsesc rugăciune, merg să caute alcool. Spunea Sfântul Ioan de Kronstadt că "acolo unde lipseşte biserica oamenii încep să se comporte precum bestiile". Există un "sindrom al lui Ulisse" care se manifestă sub forma unei nevroze a străinului, departe de casă. Biserica îi alină dorul de ţară şi îi dă posibilitatea să discute în propria limbă cu oameni de acelaşi nivel social cu el, cu aceleaşi probleme şi aspiraţii". Despre aspiraţii, vise şi nevoi Pentru ce se roagă românii din parohia dumneavoastră? "Se roagă pentru întărirea în credinţă şi sănătate ca să poată duce până la cap crucea familiei. Se roagă pentru problemele unei existenţe apăsate şi suferinţe. Se găseşte din ce în ce mai puţin de lucru. Dar tocmai prin puterea credinţei ei realizează cum Dumnezeu face minuni. "Dumnezeu întârzie, dar nu uită", spun ei. Şi cei ce sunt îmbisericiţi vin în fiecare seară la biserică şi ne rugăm împreună pentru toate nevoile tuturor. Învăţăm să ne rugăm mai întâi pentru "pâinea cea spre fiinţă" şi apoi pentru "pâinea cea de toate zilele". Există în timp "un crescendo" al rugăciunii. Fiecare om-un suflet. Fiecare suflet, cu ispitele lui. Omul, cu problemele, cu dorinţele, cu nevoile lui. Un lucru minunat care se întâmplă în sânul parohiei de la Monterotondo este acela al unirii oamenilor, al conştientizării faptului că, uniţi, ei pot depăşii mai uşor toate greutăţile. Nevoile sunt mai multe. Unele conştiente, iar altele, inconştiente. Sunt conştienţi că dacă ar fi mai uniţi ar putea depăşi mai uşor momentul de criză în care ne găsim cu toţii. Sunt mai puţin conştienţi că recuperând valorile duhovniceşti şi culturale proprii, vor putea lăsa o moştenire preţioasă copiilor lor. Cei ce ne găzduiesc doresc integrarea noastră, dar se bucură când întâlnesc oameni de valoare. Noi avem trei mari misiuni de îndeplinit aici, pe tărîmul italian: prima, de a-i recupera pe români pentru valorile evanghelice şi ortodoxe. Apoi, acest patrimoniu să-l împărtăşim copiilor noştri, dar şi italienilor. Culmea misiunii noastre pe aceste meleaguri va fi Ortodoxia italiană", răspunde părintele paroh. "O imagine de Rai" În fiecare duminică, la Parohia de la Monterotondo credincioşii români se adună pentru a petrece ziua în sânul comunităţii. Sunt trei momente pedagogice pe care părintele paroh le-a ordonat după o ordine specială. "Există trei momente pedagogice în fiecare duminică pentru adulţi. Primul reiese din Evanghelia duminicii. Se evidenţiază o temă care să aibă o aplicaţie concretă la viaţa lor. Apoi, avem un Buletin parohial, în care scriem o meditaţie duhovnicească şi unele avize de interes comunitar. După-amiază, de la ora 15:00, facem şcoala duminicală, în care abordăm diferite probleme existenţiale, pe care le tratăm din punct de vedere creştin şi comunitar. Cel mai greu este să învăţăm să existăm în marea familie a Bisericii şi să ne comportăm ca atare. În cadrul şcolii duminicale, am abordat teme referitor la familie şi muncă şi dintr-o perspectivă laică, încercând să dăm instrumente de comunicare celor din parohie, ca să poată să discute şi să relaţioneze şi cu cei ce nu vin în biserică", mai povesteşte părintele. Copiii, viitorul oricărei familii, al oricărui popor, nu au fost uitaţi. Părintele Bogdan le atribuie lor o misiune extraordinară, dar, până va veni timpul s-o îndeplinească, ei trebuie să se pregătească. "Copiii participă şi ei la şcoala duminicală. Sunt împărţiţi în trei grupe şi au un program scolastic foarte bine organizat. Soţia mea, preoteasa Lorena, face cateheză cu grupa adolescenţilor. Ştefania se ocupă de grupa mijlocie şi Doina de cea mică. Cea mai minunată pregătire este că aceşti copii stau ěn biserică în ambianţa şlujbelor. Şi apoi la împărtăşanie stau şi două-trei ore ca să împărtăşesc pe toţi cei prezenţi. Este o imagine de Rai. Vrem să investim cel mai mult în copii pentru că ei vor fi, în sensul bun, "calul troian" al integrării noastre în societatea italiană. Ei, ca cetăţeni italieni, vor fi credibili în prezentarea valorilor noastre ortodoxe şi chiar româneşti", încheie părintele.