Preotul Stoica din Fărcașele, erou în oastea lui Mihai Viteazul

Satul Fărcașele este atestat pentru prima dată documentar la 9 mai 1583, când un anume Pârve, care slujise pe Radu postelnicul, frate al jupânesei Marga, este amintit cu titulatura de „mare vătaf”. Un alt document, din 6 septembrie 1598, ne prezintă Fărcașele între cele 23 de sate cumpărate de Mihai Viteazul de la moșneni locali, pe vremea când domnitorul era încă mare ban.

Deasupra cuvântului „Fărcașul” s-a scris ulterior cu chinovar: нскопн поп стонка, fapt pentru care ne putem da seama că Mihai Viteazul a plătit toate dările și a luat în stăpânire aceste sate, care nu puteau să-și achite singure taxele către conducere. În ceea ce privește nota cu chinovar, majoritatea cercetătorilor susțin că Mihai Viteazul i-ar fi vândut preotului Stoica satul Fărcașele în perioada octom­brie-noiembrie 1600, odată cu vânzarea satului Izbiceni marelui ban craiovean Preda Buzescu, întrucât domnitorul avea nevoie de bani în acțiunile sale politico-militare.

În timpul când satul Fărcașele era proprietatea marelui voievod Mihai Viteazul începe perioada de ascensiune a preotului Stoica, care a fost mai întâi ispravnic pe moșia domnitorului. Despre trecerea acestui erou în oștirile lui Mihai Viteazul, tradiția locală mărturisește: „Pe vremea domniei lui Mihai Viteazul, Popa Stoica își slujea Sfânta Liturghie într-o zi de duminică în biserica de lemn a satului, înconjurat pe atunci de păduri. În acest timp, năvălind turcii, i-au jefuit casa cu totul. Aducându-i-se la cunoștință, a tăcut, și-a continuat netulburat slujba, apoi, după ce s-a isprăvit, s-a dus acasă, dar n-a mai găsit pe turci. A încălecat pe cal, a mai luat câțiva voinici după el și luând urma vrăjmașilor, i-a ajuns cam pe unde e comuna Slăveni astăzi și i-a măcelărit pe toți. De atunci a jurat să nu mai cruțe pe turci și s-a făcut căpitan în oastea lui Mihai, de voia lui, nepoftit de domn, cu oameni aleși de el” (Pr. Dumitru Bălașa, „Clerici ostenitori pentru independența națională, înainte de anul 1877”, în Mitropolia Olteniei, 1977, nr. 4-6, p. 312).

Intrat în sufletele oamenilor, poporul l-a cântat ca pe un mare erou, ceea ce a dus ca în anul 1861 Alexandru I. Odobescu să culeagă din tradiția locală o frumoasă baladă, din care cităm:

„Popa Stoica din Fărcași,

Care sare șapte pași,

Moșul Fărcășenilor

Știe seama oștilor

Cred și p-a războaielor;

Care s-a lăsat de popie

Și s-a plecat de vitejie

Popa Stoica din Fărcași

Sare de șapte pași

Și ese din liturghie

Și tăia la turci o mie” (Pr. Dumitru Bălașa, „Clerici ostenitori…”, p. 312).

După aproape o sută de ani de la culegerea lui Odobescu, părintele profesor Alexie Buzera, de la Seminarul Teologic Ortodox din Craiova, a cules altă baladă, așezând-o și pe notație:

„Turcii frate, că-mi venea,

Prioteasa i-o bătea,

Și tot din casă-i lua.

Iataganul și-l lua,

Calul din grajd îl scotea

Și pe el încăleca

Și din gură că-mi zicea:

Alelei, tâlhari păgâni,

Cum am să vă dau la câini,

Că de-atâta sunteți buni.

După ei că să lua,

La Băbici i-ajungea, măi,

Și pe turci când îi vedea,

Iataganul pregătea,

Pinteni calului că da

Și-n ceata de turci intra,

Pe toți turcii-i omora,

Doisprezece, câți era.

De popie se lăsa.

Ceată mare că-și făcea,

Calea la turci că ținea

Pe turci îi măcelărea,

Toată prada le-o lua

Și la săraci o-mpărțea.

Când popa Stoica a muritî,

Toată lumea l-a jelitî”.

Ambele balade, culese din zona comunei Fărcașele, arată caracterul luptelor purtate de acest erou național pentru independența națională și pentru unitatea tuturor românilor.

Unii istorici, începând cu Dionisie Fotino, au încercat să afle originile acestui vrednic slujitor al Bisericii, dar pornind de la tradiția locală au ajuns la concluzia că popa Stoica este aceeași persoană cu aga Farcaș, însă această ipoteză nu este corectă: „Acesta fusese preot mirean și se numea popa Stoica din satul Fărcaș, județul Romanați, dar luând parte la războaie de bună voie și arătând talente ostășești, Mihai Vodă la tuns, l-a numit agă și l-a făcut căpitan peste pedestrime” (Dionisie Fotino, Ιστορια της παλαι Δακιος, tomul II, Viena, 1818, p. 128 apud pr. Dumitru Bălașa, „Clerici ostenitori…”, p. 313). În 1942, preotul cercetător Niculae M. Popescu îl confundă, la fel ca predecesorii săi, pe preotul Stoica din Fărcașele cu aga Farcaș din Brabova.

În 1943, savantul C.S. Nicolăescu-Plopșor, pe baza unor izvoare scrise din data de 21 aprilie 1664, concluzionează faptul că popa Stoica din Fărcașele Romanaților nu este aceeași persoană cu aga Farcaș, originar din satul Gabru, Dolj.

În 1966, preotul Spiridon Cândea îl confundă, ca și alții, pe legendarul preot Stoica, din care descinde neamul Fărcășenilor, cu aga Farcaș. În această perioadă, Nicolae Stoicescu reia această problematică istorică, analizând astfel teoria lui C.S. Nicolăescu-Plopșor, care se baza pe documentul din 1664, prezentând faptul că popa Stoica și aga Farcaș sunt două persoane distincte, amândouă luptând pentru unitatea românilor, fiind alături de marele voievod Mihai Viteazul.

Într-un alt document din 1 iunie 1620, preotul Stoica se semnează „Stoica logo(făt) din Fărcaș”, iar la sfârșitul respectivului document semnează primul: „popa Stoica”. În același an apare ca martor într-un zapis pentru satul Albești, semnându-se: „Stoica logofătul din Fărcaș”, iar în 1624 îl găsim menționat drept „jupan Stoica mare logofăt din Fărcaș”. La data de 6 octombrie 1629, domnitorul Alexandru Vodă Iliaș amintește de „răposatul Stoica logofăt” - aflăm astfel că vestitul preot Stoica din Fărcașele murise.

Așadar, preotul Stoica din Fărcașele, Romanați, în dorința sa de a înlătura jugul păgân care venea din partea otomanilor, s-a înrolat de bunăvoie în armata lui Mihai Viteazul, ajutându-l în acest fel pe marele domnitor să ducă la îndeplinire, chiar și pe termen scurt, unul dintre proiectele politice ale românilor: unirea. Preotul Stoica nu a fost niciodată caterisit de Biserică, ci însuși s-a oprit de a mai sluji cele sfinte: în urma faptelor de arme, ia decizia de a nu mai oficia Sfintele Taine.