Președintele Academiei veghează asupra limbii române

De curând, am primit de la acad. Ioan-Aurel Pop cartea sa intitulată Veghea asupra limbii române (Editura Litera, București-Chișinău, 2020), o lucrare cuprinzătoare despre problemele limbii române în societatea de azi și cu incursiuni în trecutul lingvistic, pentru a elucida variate aspecte care se conțin în fenomenul cultural legat de istoria limbii, a unor termeni, morfologia lor structurală și semantică și rostirea corectă în limbajul uzual sau din diferite domenii.

Despre limba română s-ar putea spune multe lucruri de interes na­țional, acest tezaur identitar acoperă complet identitatea noastră și impune în orice vremi o abordare competentă, așa cum face domnul academician Ioan-Aurel Pop în toate lucrările sale, cu prestigiul care îi este caracteristic.

Într-o Introducere consistentă, în care se vorbește despre caracterul limbilor ca „instrumente, mijloace sau căi de comunicare”, autorul afirmă rolul limbilor în dialogul omului cu lumea. În context, se face o lungă demonstrație despre ce înseamnă falsificarea limbii sub influența factorului politic, cum s-a întâmplat cu limba română din Basarabia, care a fost rebotezată „limbă moldovenească”, și ce spuneau stu­denții români, chiar oamenii în piețe, despre cei pe care îi numeau „ruși” (pp. 18-19). Concluzia este că „limba română este o limbă care, de mai bine de un mileniu, servește comunicarea pentru poporul român și nu numai pentru el. Este o limbă care, de pe la 1500 încoace, are o literatură proprie, fascinantă, luxuriantă chiar, plină de farmec și de putere de atracție” (p. 20).

Autorul, care se remarcă a fi un latinist fervent, ne dezvăluie întreg procesul de devenire al limbii române de la varianta latinei care s-a dezvoltat în Dacia Traiană, în toate Daciile dunărene, în Moesii și în Pannonia și care, în timp, a produs creații populare orale, unele în proză, ca: basme, legende, balade etc., altele în versuri, ca: doine, hore, strigături, descântece etc., care respectă ritmul, măsura și rima versului vechi al latinei vulgare (p. 20).

În consecință, trebuie să pre­țuim limba română și să ne-o în­sușim temeinic prin educație, atât cea maternă, acasă, cât mai ales prin învățarea corectă la școală, unde studiul limbii este întărit prin lectura din creațiile literare românești și universale.

În capitolul Elogiul limbii române, distinsul autor face o analiză de fond asupra vorbirii în românește, ca o caracteristică a faptului că suntem români. Ca specialist în limbile romanice, domnul academician continuă cu tema despre limba română în contextul limbilor europene și îndeosebi în familia limbilor romanice, amintind că au existat dezbateri mai fondate sau mai superficiale despre originea limbii române și latinitatea noastră, uneori contestată de cei care au avansat spe­culații și teribilisme, în fond niște falsuri moderne, susținute după al Doilea Război Mondial.

Autorul expune apoi, într-un capitol, Conservarea etnonimului „romanus” numai la români, unde, după ce arată familia popoarelor romanice și unde au „roit” ele, se ocupă de numele românesc în formele lui istorice (român, rumân, vlah), cu largi digresiuni spre romanitatea orientală și Bizanț.

În ideea că numirea de limba română nu trebuie siluită, autorul scrie un capitol numit Limba română și numele său corect în care, după ce expune graiurile limbii române nord-dunărene și dialectele sud-dunărene, reia problema cu falsificarea numirii în varianta „limba moldovenească”, din Basarabia, iar în Serbia „limba româno-vlahă”. Pentru de­monstra­ția de rigoare, mențio­nează că Academia Română a publicat, începând cu anul în­fiin­țării, 1866, sute de cărți, sinteze, dicționare, enciclopedii, atla­se și studii pe acest subiect, al numirii corecte, iar statul român a notificat încă din sec. al XIX-lea, către toate statele cu care are relații diplomatice, științifice, realitatea de numire a limbii ca fiind limba română. Doar prin grupuri răz­lețe, din afara țării, se mai păstrează, în mod eronat, alte numiri ale limbii, sub influența factorilor politici actuali.

Ca urmare a situațiilor istorice, s-a impus ca unii cărturari din trecut să ia atitudine pentru păstrarea nealterată a limbii române. Domnul Ioan-Aurel Pop face o lungă pledoarie despre ce a însemnat „sfințenia” limbii române, amintind de versurile poetului Alexei Mateevici: „Limba noastră-i limbă sfântă”, și procesele istorice care s-au succedat în scrierea și ortografierea corectă a limbii române, chiar cu obsesia latinității, cum au făcut reprezentanții Școlii Ardelene și urmașii lor din sec. al XIX-lea.

Tezaurul limbii stă în termenii ei. Autorul expune, în capitolul Limba română ca izvor istoric, teoria sensurilor unor cuvinte de origine latină, cu descindere în formele etimologice mai vechi, explicând pe înțeles cuvinte și expresii arhaice, păstrate în patrimoniul nostru ling­vistic, fie în forme populare, fie în limbajul culturii clasice. Cu o viziune de specialist în analiza termenilor latini, domnia sa arată că unii dintre acești termeni s-au păstrat la noi, aproape neschimbați, în graiul popular, și au devenit familiari românilor din anumite zone.

În capitolul Mărturii externe și interne despre latinitatea limbii române din secolele al XV-lea și al XVI-lea, se menționează o serie de autori medievali și umaniști care au încercat să dea chiar explicații istorice adiacente referitoare la evoluția românilor, la descinderea lor din romani. Cel mai frumos elogiu adus românilor, ca urmași ai romanilor, și lati­nității limbii lor îl face umanistul italian Antonio Bonfini (1434-1503), devenit secretar la curtea regelui Matei Corvin.

La aceste mărturii, autorul adaugă un document din Mara­mureș, emis la Sighet în 14 noiembrie 1592, de către autori­tățile comitatului, cu privire la un caz de judecată pentru hotărnicirea unui „loc de curătură”, în care se menționează anumite toponime și oronime redate, majoritatea, în limba latină, iar unele nume sunt slave. De aici, domnul academician presupune că noțiunea de „grai getic”, atribuită limbii române, circula în societatea elitară locală.

În continuare, în capitolul România și simbolurile sale improvizate - erori de exprimare istorică și lingvistică, se expun unele fapte petrecute în contextul celebrării Centenarului Marii Uniri, când s-au făcut și unele exprimări nefondate cu privire la România, cum ar fi formularea nepotrivită „România 100”, sau altele, care au dat posibilitatea unora să interpreteze eronat legitimitatea statală română și chiar existența străveche a țării în granițele ei primordiale.

La fel, se semnalează, ca un caz discutabil, folosirea imaginii stindardului dacic, aleasă ca simbol al președinției rotative a României la Consiliul Uniunii Europene, fapt care a trezit interpretări contradictorii, deoarece, afirmă autorul, românii nu sunt totuna cu dacii, nici cu romanii, ci „o plămadă nouă, rezultată din sinteza daco-romană, îmbogățită cu elementul slav și cu alte influențe ale populațiilor migratoare” (p. 91).

Ca o privire istorică, în capitolul Despre unii termeni referitori la Unire, se vorbește, cu mărturii documentare, despre lungul proces al Unirii românilor. Adept firesc al cărții și lecturii, distinsul autor face, într-un capitol, o lungă pledoarie cu privire la Cartea și bucuria lecturii, în care, enunțând mai întâi spusa proverbului „Ai carte, ai parte”, care exprimă, la origine, de fapt, de a deține un document asupra pământului, arată că a devenit, cu timpul, o zicală despre cultură.

Autorul nu trece cu vederea a face o observație deschisă cu privire la situația lecturii în societatea de azi, când calculatorul pare să copleșească și să domine cartea clasică.

În capitolul Unii termeni istorici și sensurile lor contemporane gre­șite, analizează folosirea greșită a termenilor umanist, impresionist, clasic (clasicism, clasicist), reformă, religie și confesiune, la care dă explicații binevenite, atât din punct de vedere filologic, cât și istoric, cu datele de rigoare. În continuare, autorul consacră pagini interesante pentru o temă de tradiție: Istoria unui cuvânt de salut care cuprinde o lume, în care se referă la cuvântul servus, întâlnit îndeosebi în mediul transilvan. Remarcă faptul că formula de salut cu servus este de veche tradiție latinistă, care la noi urcă până la obiceiul practicat de nobilii cultivați și învățații germani, la germanofoni.

Capitolul Nume vechi și nume noi este dedicat prezentării unor termeni, fie mai vechi, de origine latină, precum praefectus și alții, fie mai noi, din administrația locală, sau ca nume de persoane, ale străzilor etc., la care forma corectă de folosire este imperios necesară.

La fel, simbolurile naționale merită o atenție deosebită, cum este, de pildă, Imnul național, pentru că toate au o implicație anume în sfera națiunii și nu suferă erori. Autorul explică în concluzie: „Imnurile, drapelele, stemele, sărbătorile naționale au rosturile lor străvechi. Toate vin din trecut și ne îndreaptă spre viitor” (p. 120).

Termenii ciobănești sunt analizați tot prin prisma etimologică. În capitolul Ciobanul este păcurar toată ziua, domnia sa afirmă, cu explicații de rigoare, că în Transilvania, pentru cioban, termenul de tradiție folosit aici este păcurar, care vine din latinește, moștenit din perioada străveche. În context, descrie situația păstoritului la români și la alte popoare din sud-estul Europei, termenii de origine latină care sunt specifici păstoritului la noi, ca ovium etc. și ce s-a petrecut cu termenii vechi în lumea balcanică.

Autorul semnalează și folosirea greșită a unor diacritice în limbă, fapt ce denaturează grafia cuvintelor. Mai nou, au pătruns cuvinte străine în limba română, are au semne diacritice distinctive. Or, a folosi greșit aceste semne denaturează forma originară.

În capitolul Limba veche și-nțe­leaptă, autorul analizează o serie de formulări greșite, din punct de vedere lingvistic, fapt care „impietează și asupra seriozității mesajului istoric”. În consecință, pune în discuție sintagmele: „etnogeneza poporului român” și „topografia locului”, la care semnalează că sunt exprimări pleonastice.

Pe aceeași linie a discutării unor abateri în folosirea limbii române, scrie capitolele: Erori curente de pronunțare și scriere, unde reia tema de a scrie și pronunța după normative corecte, dar și erorile care se întâlnesc, apoi Din nou despre accent și pronunție, unde se referă la termeni rostiți cu erori de accentuare, atât în terminologia comună, cât și în ce privește numele de persoane.

Respectarea normelor de corectitudine filologică se impune și la cei care scriu și vorbesc în presă sau la televiziuni, cum precizează autorul în capitolul Limba și bunul simț lingvistic.

Pentru unele precizări, domnul Ioan-Aurel Pop face referire asupra limbii latine și în capitolul Tot latina, bat-o vina, cu considerații despre unii termeni de origine romanică folosiți la noi. În dreptul roman, exista definiția că ius înseamnă Honeste vivere, alterum non laedere, suum, cuique tribuere, un principiu de viață, un comandament moral asupra căruia domnul academician stăruie cu explicații în capitolul Latina și dreptul sau „Honeste vivere...”, vorbind despre istoria acestor precepte la romani și, în continuare, la popoarele care au moștenit sistemul dreptului roman.

Ca bun cunoscător al mediului bisericesc, autorul scrie un capitol documentat despre Limbajul teologic și bisericesc, în care se referă la tot ce ține de terminologia religioasă a confesiunilor ortodoxă, romano-catolică și protestantă, în îndelungata lor istorie.

În concluzie, terminologia creș­tină este foarte bogată, iar limbajul folosit a urmat adesea schimbările survenite în viața confesiunilor din țările române. De aceea, autorul descrie pe larg și istoria Bisericilor, cu procesele lingvistice care au survenit în mediul lor religios.