Prima sesiune ştiinţifică a simpozionului de drept din Bucureşti
După deschiderea oficială a Simpozionului internațional de drept „Două decenii de aplicare a Legii nr. 489/2006. Regimul juridic al cultelor și organizarea Bisericii Ortodoxe Române în context european”, a urmat luni, 16 noiembrie, prima sesiune de comunicări, moderată de arhim. Augustin Coman, consilier patriarhal coordonator al Sectorului relații creștine, interreligioase și comunități românești externe al Administrației Patriarhale.
Prima alocuțiune a aparținut conf. univ. dr. Adrian Nicolae Lemeni, care a vorbit despre contextul și miza adoptării acestui act normativ: „Dincolo de toate eforturile conjugate și consecvente ale persoanelor și instituțiilor, dincolo de dăruirea și tenacitatea celor implicați în procesul de elaborare și adoptare, sunt absolut convins că a existat un ajutor de sus, un lucru providențial. A fost un dar de la Dumnezeu, ce a completat eforturile noastre umane și care a contat foarte mult”.
Părintele dr. Ionuț Gabriel Corduneanu, vicar administrativ patriarhal, a prezentat „Legea cultelor, între așteptările Bisericii Ortodoxe Române și forma finală adoptată”: „Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, pe atunci Mitropolit al Moldovei și Bucovinei, a fost conducătorul delegației Bisericii noastre, având o bogată experiență în dialogul internațional, interreligios și interconfesional. Actualul Patriarh al României a arătat că în fața unor conflicte între confesiuni, ceea ce prevalează este nevoia unei alianțe a fenomenului religios în fața secularizării galopante și a fenomenelor antireligioase”.
De asemenea, Sorin‑Sergiu Marina, vicepreședinte al UNNPR, a vorbit, în continuare, de statutele cultelor în sistemul de drept, evidenţiind legătura profundă dintre misiunea Bisericii și cea a notariatului, ambele având în centrul preocupărilor omul, familia și respectarea demnității umane: „Relația dintre Biserică și notariat este una dintre cele mai trainice punți istorice dintre spiritualitate și drept. Timp de secole, Biserica prin clericii săi a fost primul garant al actelor juridice. Preoții și notarii numiți de papă sau episcopi erau singurii care puteau redacta testamente, contracte sau foi de zestre, investindu‑le nu doar cu autoritate juridică, ci și cu o sacralitate ce garanta respectarea lor sub jurământ religios. În spațiul românesc, această legătură a fost atât de strânsă, încât, până la reformele lui Cuza din 1865, registrele parohiale de botez, cununie și deces au reprezentat singura formă oficială de Stare civilă. În prezent, deși notarul este o profesie juridică laică de autoritate publică, legătura solidă dintre cele două instituții păstrează o profundă moștenire structurală și simbolică. Ambele se fundamentează pe confidențialitate absolută, respectiv secretul spovedaniei și secretul profesional, precum și pe gestionarea unor momente esențiale din viața omului, precum căsătoria sau succesiunea. Notariatul este chemat să dea siguranță raporturilor juridice, să prevină conflictele și să ocrotească, prin mijloacele dreptului, interesele legitime ale persoanelor, iar Biserica își îndeplinește slujirea spirituală și pastorală, însoțind omul în momentele importante ale vieții sale. Dar amândouă cunosc, din perspective distincte, fragilitatea relațiilor umane, greutatea hotărârilor familiale și nevoia de încredere”.
În încheierea primei sesiuni, părintele dr. Bogdan Tătaru‑Cazaban a abordat tema „Spiritul Legii cultelor: context și perspective”: „Fără să idealizez retrospectiv, aș ține să amintesc consistența punctelor de vedere exprimate atunci, argumentarea lor uneori foarte elaborată, rolul jucat în dezbateri de expertiza științifică și instituțională de cea mai bună factură, respectul care în general a existat între susținătorii perspectivelor diferite. Spun aceasta pentru că, deși era vorba despre un proiect legislativ care implica o tehnică legislativă, un limbaj propriu doar celor care sunt profesioniștii domeniului, totuși ne aflam înainte de toate în fața unei alegeri, adică în fața adoptării unei viziuni fundamentale despre relația statului cu instituțiile religioase și cu formele de coeziune religioasă”.