Psalmul, o simfonie care vindecă

Deţinând un loc de frunte în patrimoniul spiritual al umanităţii, psalmii Vechiului Testament reprezintă mai mult decât nişte simple creaţii lirice cu un trecut milenar. Prin diversitatea şi dramatismul trăirilor umane exprimate, psalmii depăşesc cu mult cadrul istoric, cultural şi geografic în care au fost creaţi. Dacă anumite amănunte circumstanţiale fac trimitere la realităţi care astăzi nu mai sunt atât de familiare, esenţa mesajului psalmilor rămâne dialogul dintre omul însetat de Dumnezeu şi Creatorul său. Fie că exuberează, lăudând măreţia şi bogăţia milei divine, fie că se tânguiesc, jelind depărtarea şi însingurarea faţă de Dumnezeu, autorii psalmilor surprind frânturi din trăirile oricărui om, indiferent de limbă, epocă sau zona geografică în care trăieşte. Aşa cum reiese din fragmentul următor, pentru Sfântul Vasile cel Mare, psalmii reprezintă sublimul poeziei şi chiar mai mult: un leac pentru orice suflet, fie bucuros, fie întristat sau chiar insensibil. Atât timp cât „poate scoate lacrimă şi din inimă de piatră“, psalmul are întotdeauna o singură vocaţie: aceea de a vindeca. Nu întâmplător, primul cuvânt al colecţiei psalmilor sună ca o profeţie: „Fericit!“

Psalmul este linişte a sufletelor, conducător al păcii; potoleşte tulburarea şi vâlvătaia gândurilor, înmoaie mânia sufletului şi înfrânează pe cel desfrânat. Psalmul leagă prietenii, uneşte pe cei de departe, împacă pe cei învrăjbiţi. Cine se mai poate socoti vrăjmaş cu cel cu care a înălţat acelaşi glas spre Dumnezeu? Cântatul psalmilor aduce deci cel mai mare bun: dragostea. Cântatul împreună este ca un lanţ care duce la unire, uneşte poporul în simfonia unui singur cor. Psalmul pune pe fugă pe demoni şi aduce pe îngeri într-ajutor; este armă pentru frica de noapte, odihnă pentru ostenelile zilei; este întărirea pruncilor, podoabă celor în floarea vârstei, mângâiere bătrânilor, podoabă foarte potrivită femeilor. Psalmul populează pustiurile, cuminţeşte pieţele; este carte elementară de învăţătură pentru cei ce intră în viaţă, creştere pentru cei ce înaintează în vârstă, întărire pentru cei maturi. Psalmul este glas al Bisericii; psalmul înveseleşte sărbătorile. Psalmul creează tristeţea cea după Dumnezeu; psalmul scoate lacrimă şi din inimă de piatră; psalmul este lucrul îngerilor, vieţuire cerească, parfum duhovnicesc. Ce descoperire înţeleaptă a Învăţătorului Care a meşteşugit ca, odată cu cântarea, să învăţăm şi cele ce ne folosesc! De aceea, se şi întipăresc mai bine în suflete învăţăturile.

Primul cuvânt al primului psalm, cheia întregii Psaltiri

Învăţătura dată cu sila, de obicei, nu rămâne; dar învăţătura primită cu plăcere şi cu bucurie se fixează mai trainic în sufletele noastre. Ce nu poţi învăţa din psalmi? Nu oare măreţia bărbăţiei? Nu oare exactitatea dreptăţii? Nu oare sfinţenia castităţii? Nu oare desăvârşirea înţelepciunii? Nu oare chipul pocăinţei? Nu oare măsura răbdării? Nu oare tot ce ai putea spune despre faptele cele bune? În psalmi este cu putinţă să găseşti învăţătura desăvârşită despre Dumnezeu, prevestirea despre venirea în trup a lui Hristos, ameninţarea cu judecata, nădejdea învierii, frica de pedeapsă, făgăduinţele slavei, descoperirile tainelor; toate sunt strânse, ca într-o mare şi obştească vistierie, în Cartea Psalmilor, pe care profetul a armonizat-o cu instrumentul muzical numit psaltire.

Constructorii, când ridică măreţe şi înalte clădiri, pun temeliile lor în raport cu înălţimea; armatorii, când au de încheiat o corabie, care poate încărca zece mii de amfore, încheie carena corabiei în legătură cu greutatea încărcăturilor. La fel şi la facerea fiinţelor. Natura face întâi inima; inima ia de la natură structura sa în raport cu fiinţa pe care are s-o alcătuiască, pentru că trupul se ţese împrejurul inimii, potrivit legilor proprii care stau la temelia diferitelor forme şi mărimi ale fiinţelor. Ceea ce este temelia pentru o casă, carena pentru o corabie şi inima unei vietăţi pentru trup, aceeaşi putere mi se pare că o au şi aceste puţine cuvinte de la începutul Psaltirii pentru întreaga alcătuire a Cărţii Psalmilor. David avea să dea în psalmii săi multe sfaturi pline de osteneli, pline de mii de sudori şi oboseli; de aceea, a arătat mai dinainte luptătorilor pentru buna credinţă sfârşitul lor fericit, pentru ca, nădăjduind în bunătăţile gătite nouă, să îndurăm fără supărare durerile vieţii. Tot aşa şi călătorilor, care merg pe un drum anevoios şi greu de umblat, le uşurează oboseala hanul care anume îi aşteaptă; iar pe negustorii care fac comerţ pe mare, dorinţa de a aduce încărcături de mărfuri îi face să îndrăznească a călători pe mare; în sfârşit, plugarilor, nădejdea unei bune recolte, le fură de sub ochi ostenelile. De aceea, şi îndreptătorul obştesc al vieţii, marele învăţător, Duhul adevărului, a pus înainte, cu înţelepciune şi dibăcie, răsplata, pentru ca, ridicându-ne mai presus de ostenelile din faţa noastră, să ne grăbim cu mintea spre desfătarea veşnicelor bunătăţi.

„Fericit bărbatul care n-a umblat în sfatul necredincioşilor“

În primul rând, vrednic de fericire este binele adevărat. Iar acesta este Dumnezeu. De aceea, şi Pavel, voind să amintească de Hristos, zice: „Potrivit arătării fericitului Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos“. Fericit cu adevărat este Cel Care prin Sine este bun, spre Care privesc toate, pe Care Îl doresc toate, adică Firea cea neschimbată, vrednicia de Stăpân, viaţa cea netulburată, vieţuirea cea lipsită de durere, în Care nu este schimbare, pe Care nu o atinge transformarea, izvorul cel curgător, harul cel îmbelşugat, comoara cea neîmpuţinată. Oamenii însă sunt neînvăţaţi şi iubitori de cele lumeşti; nu cunosc natura binelui însuşi, adeseori fericesc pe cele care nu merită; fericesc bogăţia, sănătatea, strălucirea vieţii; dar nimic din acestea nu-i bun prin natura sa, nu numai pentru că acestea înclină uşor spre cele potrivnice, ci şi pentru că nici nu pot să-i facă buni pe cei care le au. Cine-i drept pentru că are bani? Cine-i cast pentru că e sănătos? Dimpotrivă, adeseori trec în slujba păcatului cei care se folosesc rău de ele. Fericit este dar cel care are pe acelea care sunt vrednice de luat în seamă, cel care participă la bunurile care nu se pierd.

Cum îl vom cunoaşte, însă, pe acesta?

Cum? Că „n-a umblat în sfatul necredincioşilor“!

Dar înainte de a spune ce înseamnă „a umbla în sfatul necredincioşilor“, vreau să vă lămuresc nedumerirea pusă de textul acesta. Că cineva m-ar putea întreba: „Pentru ce profetul face o alegere şi fericeşte numai pe bărbat? Nu exclude, oare, pe femei de la această fericire?“ Doamne fereşte! Una este virtutea: atât pentru bărbat, cât şi pentru femeie; pentru că, aşa cum crearea amândurora s-a bucurat de aceeaşi cinstire, tot aşa şi răsplata să fie pentru amândoi tot de aceeaşi cinstire. Ascultă ce spune Cartea Facerii: „A făcut Dumnezeu pe om; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut pe el; bărbat şi femeie i-a făcut pe ei“. Cei care au aceeaşi fire au şi aceleaşi lucrări, iar cei care săvârşesc aceeaşi faptă, aceia primesc şi aceeaşi plată.

Dar atunci pentru ce, amintind pe bărbat, a trecut sub tăcere pe femei? Pentru că, odată ce este vorba de o singură fire - firea omenească -, psalmistul a socotit că este de ajuns să arate întreaga fire prin cel care conduce firea, adică prin bărbat.

Aşadar, „fericit bărbatul care n-a umblat în sfatul necredincioşilor“.

Este fericit cine împlineşte virtutea, nu cine se abţine de la rău

Uită-te cât de precise sunt cuvintele! Fiecare cuvânt este plin de învăţături. Psalmistul n-a spus: „care nu umblă în sfatul necredincioşilor“, ci: „care n-a umblat“, căci nu-i vrednic de fericire cel care este încă în viaţă, pentru că-i este necunoscut sfârşitul; dar cel care a împlinit ceea ce era dator să facă, cel care şi-a încheiat viaţa cu un sfârşit care nu poate fi pus la îndoială, acela negreşit este fericit.

Dar, atunci pentru ce spune, tot în psalmi, că sunt fericiţi cei „care umblă în legea Domnului“? Aceste cuvinte spun că sunt fericiţi nu cei care au umblat, ci cei care încă umblă. Pentru că cei care săvârşesc binele au lauda în însăşi fapta pe care au săvârşit-o, dar cei care se feresc de rău nu mai sunt de lăudat dacă înclină o dată sau de două ori spre păcat, ci dacă vor putea să evite pentru totdeauna săvârşirea răului.

În şirul cuvântului meu, însă, mi-a venit în minte şi o altă nedumerire:

Pentru ce psalmistul nu fericeşte pe cel ce săvârşeşte virtutea, ci pe cel ce nu face păcatul? Căci, aşa va fi numit fericit şi calul şi boul şi piatra. Dar, care fiinţă neînsufleţită a stat pe calea păcătoşilor sau care fiinţă necuvântătoare a şezut pe scaunul celor fărădelege?

Aşteaptă puţin şi vei afla răspunsul! Psalmistul adaugă: „Ci în legea Domnului voia lui“. Iar cugetarea legii dumnezeieşti o poate face numai o fiinţă cugetătoare. Noi, însă, spunem şi aceea că început pentru dobândirea faptelor bune este îndepărtarea de fapte rele, căci spune psalmistul: „Fereşte-te de rău şi fă binele!“. (Texte selectate din Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, în colecţia PSB, vol. 17, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1986)