Relația Sandu Tudor - Nae Ionescu

Pe cât de adulat de majoritatea discipolilor, pe atât de contestat de inamici, harismaticul profesor de filosofie Nae Ionescu a marcat definitiv bună parte din cultura și istoria interbelică românească.

Puțin studiate cu adevărat, viața și opera lui Nae Ionescu au avut parte abia în anii din urmă de exegeze profesioniste. Sunt de remarcat aici, în primul rând, cele două impresionante volume din biografia profesorului, semnate de Dora Mezdrea, intitulate Nae Ionescu: Biografia (Editura Muzeului Literaturii Române, 2015). Aceeași regretată cercetătoare a editat opera lui Nae Ionescu (17 volume!).

La modul general vorbind, printre cei care au fost în apropierea lui Nae Ionescu, unii chiar discipoli, câteva personalități aveau ulterior să devină membri ai Rugului Aprins. Aceste perso­nalități sunt Mitropolitul Tit Simedrea, Sandu Tudor (viitorul părinte Daniil) și Paul Sterian. Deși discipoli apropiați ai profesorului, Mircea Vulcănescu și Octav Onicescu au avut relații marginale cu Rugul Aprins.

Studiată în amănunt și profesionist, deja, cu bună parte din luminile și umbrele sale, viața lui Nae Ionescu este cunoscută. Poate că rezumatul cel mai elocvent al influenței lui Nae Ionescu este ilustrat într-una dintre însemnările lui Vasile Băncilă, citată de Dora Mezdrea (datată 15 noiembrie 1936): „El nu are un sistem de filosofie. Originalitatea lui e în felul de a prezenta problemele, în dialectică, în puterea de a sesiza ce e nou [...], în inteligență, în mască și suflu, în amestecul de seriozitate și demonism aparent, de sobrietate și frivolitate, în liniștea sfidătoare, în exemplele pe care le dă, în erudiția din toate domeniile, în faptul că vorbește tinerilor și oamenilor de ceea ce îi doare, în amestecul de revoluționarism și ordine, de colectivism și orgoliu individual, în înalta cultură filosofică etc.”

Om care, cel puțin aparent, nu se mulțumește cu jumătăți de măsură, Nae Ionescu a devenit rapid mentor laic al A.S.C.R. (Asociația Stu­denților Creștini din România), organizație din a cărei conducere aveau să facă parte Sandu Tudor, Paul Sterian și Mircea Vulcănescu. Asociație al cărei îndrumător duhovnicesc a fost Mitropolitul Tit Simedrea (Episcop-vicar de București la acea vreme, în anii ’20). Dar influența profesorului, inclusiv de natură spirituală, a fost decisivă, întrucât era un credincios practicant, iar exemplul său personal nu putea trece neobservat.

După cum remarca Mircea Vulcănescu în volumul Nae Ionescu așa cum l-am cunoscut (Editura Eikon, 2009, p. 32): „Lipsită de orizonturi mari și de adâncuri metafizice, experiența noastră religioasă se reducea la un efort laic de sinceritate, de reculegere și de viață integrală, în care încercam - cu câte ocoluri și alunecări! - să ne împlinim pe noi înșine, mai mult decât să ne depășim; dar cu adaosul experienței unei comunități prietenești mai adânci ca de obicei și orientată spre o viață de camaraderie arzătoare și aplecată spre lucruri înalte și grele și care ne cereau sacrificii”.

Neîndoielnic, bună parte dintre ucenicii lui Nae Ionescu aveau să-și urmeze parcursul inițial, atrași mai degrabă de un discurs mai mult sau mai puțin creștin, fără însă a deveni niște practicanți în sensul tare al cuvântului. Mă gândesc, de pildă, la Mircea Eliade, Constantin Noica, Emil Cioran, Alexandru Dragomir, Mihail Șora ș.a. Versantul ortodox practicant al discipolilor este reprezentat de personalități precum Sandu Tudor, Paul Sterian, Mircea Vulcănescu ș.a. - cei care urmau să fondeze și Rugul Aprins.

Date fiind aceste „asperități” ale profesorului - și nu ne-am propus deloc să discutăm aici implicarea sa directă ori indirectă în planul vieții social-politice, activitate nu totdeauna inspirată și care nu-l avantajează -, chiar dacă o recunoaște toată lumea, lecția sa principală a fost sesizată de puțină lume: Nae Ionescu și-a învățat discipolii să fie liberi, autentici, vii. Ortodoxul să fie autentic în credința sa, dar în respectul tradiției bimilenare, iar cei atrași de gândirea liberă, filosofică, să-și valorizeze talantul aceleiași autenticități și, neapărat, să evadeze din orice gen de gândire captivă. De unde și originalitatea unora dintre ucenici, a căror operă i-a făcut celebri (M. Eliade, E. Cioran).

Chiar dacă scrierile lui Nae Ionescu, a căror originalitate a fost contestată, pueril și semidoct, de anumiți autori - recomand aici excelentul volum redactat în apărarea operei profesorului, semnat de cercetătorul Liviu Bordaș, Apașul metafizic și paznicii filosofiei (Editura Humanitas, 2010) -, nu au făcut valuri decât la vremea lor, mă refer la publicistică, în special, adevărata sa operă este mai puțin vizibilă, anume viața și realizările discipolilor.

Rămâne în discuție încă dacă Sandu Tudor, fondatorul principal al Rugului Aprins, a intenționat sau nu să formeze o școală duhovnicească în jurul Rugului Aprins inspirat de apropierea sa de Nae Ionescu...

Problema principală este dacă Sandu Tudor (1896-1962) este cu adevărat un discipol al lui Nae Ionescu (1890-1940). Dată fiind diferența de vârstă dintre aceștia, de doar şase ani - ceea ce nu este neapărat un criteriu -, adăugată altor mărturii despre interacțiunile lor, aș îndrăzni să spun că Sandu Tudor avea mai degrabă o relație de prietenie cu Nae Ionescu. Luau masa împreună, colaborau în presă etc. Nemărturisit, se poate observa o anume influență limitată naeionesciană în publicistica lui Sandu Tudor, dar și aceasta pare punctuală. Sandu Tudor avea deja căutări duhovnicești consistente, încă de la pelerinajul său la Sfântul Munte Athos, venea cu un bagaj ortodox și cu o anume maturitate duhovnicească. Nu avea cultura filosofică, de influență germană, a profesorului, dar faptul că relațiile dintre aceștia s-au păstrat foarte calde, inclusiv în momentele delicate, când Sandu Tudor a fost arestat timp de o săptămână (1935), iar Nae Ionescu, susține M. Vulcănescu, ar fi rămas la conducerea ziarului Credința, în locul său, ba chiar ar fi semnat cu pseudonim, spune destul de mult. Rămâne ca ulterioare cercetări să clarifice această relație dintre cei doi.

Așadar, unde nu putem fi de acord cu Dora Mezdrea este tocmai acest capitol al relației reale dintre cei doi. Dincolo de faptul că rădăcinile Rugului Aprins sunt mult mai diverse, în mod evident nu Nae Ionescu a fost cel care a inspirat coagularea grupului de la Antim. Subliniez aceasta întrucât, în biografia sus-men­ționată, Dora Mezdrea susține existența unei filiații spirituale: „Despre o filiație duhovnicească s-a vorbit încă din timpul vieții lui Nae Ionescu; cunoscută sau nu, recunoscută sau nu, fapta lui de credincios practicant, slujită de cuvântul rostit sau scris, a determinat pe mulți să-și redobândească credința; mărturia lui Mircea Vulcănescu este cea mai notorie, iar acribia cu care a ținut să-și dovedească, până la capăt, condiția de creștin, indiferent de suferințele pe care le-a avut de înfruntat, demonstrează cât de definitiv lucrase pilda lui Nae Ionescu în acest discipol al său. [...] Întreg deceniul 1920-1930 discipolii lui Nae Ionescu au frecventat Asociația Studenților Creștini; nevoia de lămurire lăuntrică i-a călăuzit către această organizație, discret supervizată de dascălul lor de filosofie; deloc întâmplător, la câțiva ani după moartea lui Nae Ionescu, vom regăsi aceleași nume (mai puțin Mircea Vulcănescu, al cărui destin intrase sub alte zodii) reunite în jurul grupării de reflecție teologică și mistică Rugul Aprins [...] fără deschiderea pe care o săvârșise Nae Ionescu către reflecția teologică în cele două decenii interbelice, un asemenea fenomen ar fi incomprehensibil” (vezi Nae Ionescu: Biografia, vol. II, p. 671).

Total de acord însă cu ultima frază: Nae Ionescu adusese, prin cursurile sale, dar și prin publicistică, un curaj al problematizării teologice, inexistent până atunci în discursul public românesc.