Relativizarea istoriei în cazul bătăliei de la Călugăreni
În ciuda importanței pe care orice român - cunoscător al unor elemente de istorie esențiale ale poporului său - ar acorda-o în mod firesc bătăliei de la Călugăreni (13/23 august 1595), aceasta apare pentru foarte mulți ca fiind deosebit de controversată. Există numeroase articole, în mediul virtual mai ales, care nu se recomandă neapărat prin rigoare academică și care contestă - deseori fără o argumentație solidă - imaginea și semnificația tradiționale ale acestei bătălii.
În esență, se exprimă îndoiala că Mihai Viteazul ar fi obținut într-adevăr o victorie împotriva otomanilor, invocându-se, în principal, că a fost nevoit să se retragă din fața inamicului în noaptea imediat următoare luptei. Se vorbește fie despre o înfrângere a acestuia, fie despre existența unei victorii morale, ceea ce ar însemna că Mihai a pierdut în concret bătălia, reușind doar o prestație a cărei faimă s-ar datora, de fapt, figurii sale învăluite de legendă.
O astfel de poziționare nu este decât expresia unui fenomen actual extins și, de altfel, cunoscut: încercarea de a se impune opiniei publice o abordare demistificatoare a istoriei noastre. Dincolo de criticile care pot fi aduse acestei abordări (nu acestea ne vor reține atenția), ceea ce este mai important de luat în discuție este efectul pe care o astfel de perspectivă îl produce în timp atât la nivelul conștiinței individuale, cât și al celei colective: relativizarea trecutului face ca acesta să rămână pentru noi lipsit de orice relevanță; acest trecut devine pentru noi o simplă întâmplare (un fapt) care poate fi apreciată în multiple moduri și care nu mai reprezintă exponentul unui mesaj, al unui înțeles. Aceasta devine exact soarta bătăliei de la Călugăreni: din chip al luptei românești antiotomane devine o simplă confruntare militară indecisă care nu înseamnă mai nimic pentru posteritate; este ca și cum ar fi ceva străin și nefolositor. Credem că simpla redare a modului în care s-a desfășurat această luptă va fi în măsură să ne redea acest eveniment din istoria noastră, adică ne va redescoperi înțelesul său. Chiar dacă raportarea în prezent la un astfel de înțeles pare desuetă, istoria demonstrează exact contrariul. Astfel, dintr-o mărturie a lui Nicolae Bălcescu din timpul Revoluției de la 1848 și care are legătură cu locul și semnificația celor petrecute la Călugăreni, reiese eșecul pe care poporul român l-a avut atunci când trecutul îi era tulbure.
În ceea ce privește propriu-zis bătălia, cu titlu preliminar, este important de amintit o remarcă a istoricului Manole Neagoe: Mihai Viteazul a purtat lupta de la Călugăreni având la dispoziție doar forțele militare proprii ale Valahiei (numărul mercenarilor participanți la conflict a fost nesemnificativ, iar detașamentul de soldați transilvăneni conduși de Albert Kiraly nu a intrat efectiv în luptă). Oastea redusă a lui Mihai (care nu avea cum să depășească 20.000 de oameni cu tot cu ajutorul trimis din Transilvania, după cum apreciază C. C. Giurescu) a avut de înfruntat o armată otomană, despre care nu se știe cu exactitate câți ostași avea în componență, dar care era, cu siguranță, cu mult mai numeroasă decât cea valahă.
În ceea ce privește etapele bătăliei, istoricii menționați anterior cad de acord asupra existenței câtorva momente semnificative. Astfel, confruntarea a început printr-un atac îndrăzneț al armatei valahilor, condus de însuși Mihai, care a trecut podul peste Neajlov și a pătruns până în tabăra otomană, provocând adversarului pierderi materiale grele și demoralizându-l. Turcii au reușit să respingă acest atac, inițiind un prim contraatac, dar fără succes. Ulterior, în după-amiaza aceleiași zile, aceștia au dezlănțuit un contraatac puternic ce a antrenat grosul trupelor inamice, provocând momente deosebit de grele românilor: podul de pe Neajlov este cucerit de turci, iar tunurile lui Mihai au fost capturate. Bătălia părea ca și câștigată de Sinan Pașa. Totuși, acest atac decisiv al otomanilor nu a dus la zdrobirea trupelor muntenești deoarece domnitorul român, organizându-și oastea într-un dispozitiv în formă de unghi cu vârful îndreptat spre inamic, a făcut posibilă o retragere disciplinată, fără mari pierderi, a acesteia. Datorită unei asemenea rezistențe dârze, românii au putut iniția ulterior un contraatac în flancul și spatele armatei otomane, care a surprins și destabilizat armata otomană. Aceasta a fost aruncată înapoi peste Neajlov de un atac decisiv condus de Mihai, care însă nu a putut fi fructificat pe deplin din cauza intervenției salvatoare pentru turci a unor trupe de rezervă ale acestora. După căderea nopții, având în vedere mai mulți factori - faptul că armata otomană era încă superioară numeric, oboseala trupelor sale -, Mihai decide să se retragă spre București.
Model al rezistenței și al persistenței româneşti
Credem că rezultatul bătăliei de la Călugăreni este cel mai bine exprimat de următoarea apreciere a lui Giurescu: „Turcii fuseseră bătuți, dar nu distruși”. Această remarcă reașază în adevărata sa lumină victoria obținută de români pe 13/23 august 1595: ea nu a însemnat, precum victoria obținută la Giurgiu două luni mai târziu (considerată ca fiind adevăratul succes al lui Mihai din campania din 1595) izgonirea turcilor din țară. Și aceasta pentru că există o diferență esențială între aceste bătălii: la Giurgiu, alături de români a luptat o importantă armată condusă de Sigismund Bathory, aliații creștini reușind împreună să valorifice pierderile pe care Mihai le-a produs singur turcilor anterior. Înțelesul bătăliei de la Călugăreni devine astfel unul distinct: românii, doar prin propriile puteri, au fost în măsură să facă față unei armate cu mult mai puternice decât a lor. Tactica adoptată de Mihai Viteazul, disciplina trupelor valahe și hotărârea lor de a continua lupta chiar și atunci când aceasta devenise deosebit de dificilă - toate acestea dovedesc că victoria obținută în august 1595 devine un model al rezistenței și al persistenței în istorie ale românilor. Călugăreni - după cum afirmă Manole Neagoe - este ultima mare biruință a oștii „tradiționale” a Țării Românești și una dintre marile bătălii ale Europei din acea perioadă.
Această semnificație, în ciuda evidenței sale, tinde să ne rămână străină atât timp cât istoria nu înseamnă nimic mai mult decât un simplu fapt îngropat de mult tocmai prin relativizarea sa. Încrezându-ne, însă, că Historia magistra vitae rămâne un adevăr indubitabil, în continuare va fi prezentată amintita mărturie a lui Bălcescu, menită a arăta ce se întâmplă atunci când semnificațiile trecutului zac uitate. Descriind locul luptei de la Călugăreni în celebra sa lucrare „Români supt Mihai Voevod Viteazul”, Bălcescu constată că „nici un monument nu ne arată că acolo fu lupta cea crâncenă pentru dreptate. Atât suntem de nesimțitori la gloria națională!”. Ulterior, el povestește un eveniment petrecut în timpul Revoluției de la 1848 care arată cu asupra de măsură unde duce această ignoranță față de istorie: „Era în vremea unei frumoase deșteptări naționale, atunci când un popor întreg jurase că va muri pentru patrie și libertate. (...) Mă aflam într-o adunare populară, când sosi vestea că păgânul a tăbărât la Călugăreni, călcând cu picior batgiocoritor sfânta țărână a părinților noștri. O, amar mare! Atât fu uitarea religiei suvenirilor (...) încât această veste îi lăsă [pe cei adunați] reci și în nepăsare! În zadar glasu-mi unit cu al unui mic număr strigă «război și răzbunare»! Nici un echo puternic nu-i răspunse în mulțime”.
Să înţelegem şi să preţuim faptele înaintaşilor
Mesajul transmis de rândurile citate peste timp, nouă, celor de azi, este deosebit de tranșant prin simplitatea sa: atât timp cât nu vom reuși, ca popor, să înțelegem (adică să ne raportăm în mod drept) la faptele mărețe ale înaintașilor noștri și, prin aceasta, să-i prețuim (cu alte cuvinte, să valorificăm moștenirea acestora prin asumarea lor în concret ca repere, modele), suntem sortiți a trăi drame din partea istoriei. Întâmplarea relatată de Bălcescu arată că tocmai o astfel de experiență a trăit poporul român în anul 1848. Pentru acea generație, figura lui Mihai Viteazul și a actelor sale eroice pur și simplu nu exista. Astfel, întreaga forță mobilizatoare pe care exemplul rezistenței de la Călugăreni îl transmite era pur și simplu anulată prin faptul că această biruință era ignorată. Dar această „uitare a religiei suvenirilor”, adică această raportare lipsită de prețuire față de un trecut plin de jertfă și de demnitate, și-a răsfrânt consecințele negative chiar asupra acelei generații, prin neputința acesteia de a reuși să se afirme.
În prezent, spre deosebire de vremea lui Bălcescu, există un monument care amintește despre bătălia de la Călugăreni. Totuși, asumarea semnificațiilor trecutului nu ține de vestigii exterioare, astfel că, atât timp cât acest trecut rămâne tulbure prin această relativizare a lui, posibilitatea de a valorifica forța unor modele precum bătălia lui Mihai Viteazul rămâne o simplă speranță. Din nefericire, așa cum demonstrează mărturia lui Bălcescu, într-o astfel de situație cei din prezent sunt primii care au de suferit.