Reprezentarea sfinţilor ierarhi

Într-unul dintre cele mai cunoscute şi influente comentarii ale liturghiei bizantine, cel aparţinând Sfântului Gherman, Patriarhul Constantinopolului (†733), există o metaforă a Bisericii, „preînchipuită în Patriarhi, aşezată pe temelii în Apostoli, mai înainte vestită în Profeţi, prea împodobită în ierarhi şi desăvârşită în Martiri“. Istoria eclezială a Sfântului Gherman al Constantinopolului a avut un rol esenţial în dezvoltarea programului iconografic al bisericilor bizantine posticonoclasm, în ea fiind descrisă Biserica ca microcosm al universului şi prezentată întreaga ierarhie care o structurează. În cadrul ei, pentru întâia dată, sunt amintiţi şi ierarhii.

 

Dacă la începuturi martirii aveau cel mai înalt rang în ierarhia sfinţilor, treptat, legat de practica virtuţilor şi de figurile aurorale ale monahismului, cuvioşii încep să capete o însemnătate tot mai mare, pentru ca apoi ierarhii să fie socotiţi mai înalţi în rang, ca urmaşi direcţi ai apostolilor. În programul iconografic al lăcaşurilor de cult apar toate aceste categorii de sfinţi, fiecare în cetele lor. Ierarhilor nu le era rezervat, înainte de veacul al XI-lea, un spaţiu liturgic anume, ci apăreau în frize de sfinţi, ca o mărturie a succesiunii apostolice, sau erau redaţi în portrete colective, nediferenţiaţi, în reprezentarea sinoadelor ecumenice, în calitatea lor de apărători ai dreptei credinţe.

 

Din secolul al XI-lea, ierarhii încep să fie reprezentaţi în altar: sunt redaţi frontal, ţinând în mâini suluri închise; tema nu are încă o dimensiune liturgică, iar prezenţa lor repetitivă şi serială, privind spre credincioşi, este mai degrabă semnul unităţii şi stabilităţii Bisericii, expresia iconică a ierarhiei sale. Din secolul al XII-lea se configurează tipul liturgic şi se defineşte structura compoziţională pe care o întâlnim până astăzi cu ierarhii redaţi în semiprofil, orientaţi către centrul absidei unde se află pictată o sfântă masă. Ritualul liturgic este în plină desfăşurare, pe disc Îl vedem pe Iisus prunc acoperit cu o steluţă sau un văl liturgic, şi înţelegem că jertfirea Sa e iminentă. Poziţia corpului şi gesturile co-liturghisitorilor sugerează participarea, ei ţin în mâini evanghelii sau suluri desfăcute pe care se pot citi părţi din textul Sfintei Liturghii.

Din secolul al XII-lea, pictorii şi ctitorii încep să conceapă altarul în termenii ceremoniei liturgice, mişcarea şi gesturile rituale, veşmintele, obiectele folosite sunt pictate realist şi cu o mare precizie a detaliilor. Această regândire a iconografiei altarului a fost pusă în legătură cu mutaţiile produse în practica liturgică. Slujba proscomidiei, introdusă în jurul anului 700, cunoaşte deja în secolul al XI-lea o evoluţie. Marea Intrare se dezvoltă de la o simplă aducere a darurilor la altar la o procesiune solemnă, devenind din punctul de vedere al ceremonialului liturgic cel mai spectaculos moment. Pornind de aici, avem, deja de la începutul secolului al XII-lea, programul complet al iconografiei altarului ca loc al celebrării euharistice, cu cele trei scene cunoscute: Împărtăşania apostolilor, Liturghia îngerească şi ierarhii oficiind Sfânta Liturghie.

 

Conţinutul sulurilor liturgice pe care ierarhii le poartă în mâini este la rândul său un indiciu pentru evoluţia practicii liturgice în Biserica Bizanţului. Un izvor scris din secolul al XII-lea, conţinând textul liturghiei cu patriarh, precizează exact momentele în care preotul ia un sul, îl desfăşoară şi citeşte - după Trisaghion, după citirea Evangheliei şi în timpul Imnului Heruvic -, iar înscrisurile din pictură corespund acestor momente, fapt ce dovedeşte că pictorii transpuneau pe zidurile bisericilor o realitate contemporană lor. În acelaşi timp, pe sulurile desfăcute putem citi ectenii, rugăciunea anaforalei, antifoane, rugăciunea de la proscomidie. Există şi situaţia în care un text continuu e scris pe sulurile ţinute de ierarhi în mâini, trecând de la unul la altul.

 

În interpretarea temei ierarhilor slujind, comentatorii şi-au pus întrebarea dacă imaginea surprinsă în decorul mural corespunde unui moment anume din Sfânta Liturghie, iar concluzia a fost că nu poate fi Vohodul mare pentru că în pictură nu vedem o procesiune, dar nici slujba proscomidiei, pentru că nu corespunde rânduielii din Liturghier şi nici nu se săvârşeşte de către episcop. Şi atunci, cel mai probabil, scena pictată ar corespunde unui moment din timpul anaforalei, când ierarhii stau în picioare în jurul Sfintei Mese. Dar cheia de lectură nu trebuie să fie una realistă, ea e mai curând doctrinară; arta bizantină, la fel ca cea antică, recurge la un moment dintr-o ceremonie, pe care îl investeşte simbolic, pentru a reda întregul.

 

Alegerea ierarhilor reprezentaţi de-a lungul secolelor în altarele bisericilor răsăritene s-a făcut după criterii diferite: Sfinţii Ioan Gură de Aur şi Vasile cel Mare sunt de fiecare dată prezenţi în centrul absidei, ca autori ai celor două liturghii care le poartă numele; alături de ei, în majoritatea bisericilor veacurilor XII-XIII apar Sfinţii Chiril si Atanasie, patriarhi ai Alexandriei şi Grigorie Taumaturgul; Nicolae al Mirelor Lichiei, un sfânt popular, venerat ca mare făcător de minuni şi apărător al Ortodoxiei, este şi el adesea pictat. Christopher Walter (Art and Ritual of the Byzantine Church, London, 1982) leagă selecţia ierarhilor reprezentaţi în absida altarului de rânduiala proscomidiei unde, la scoaterea celei de a patra părticele, începând cu secolul al XIII-lea, sunt pomeniţi „Vasile cel Mare, Grigore Cuvântătorul de Dumnezeu şi Ioan Gură de Aur, Atanasie şi Chiril, Ioan cel Milostiv patriarhii Alexandriei, Nicolae al Mirelor Lichiei şi Spiridon al Trimitundei“. Dorinţa ctitorului, sfântul căruia îi este închinată biserica, tradiţia constantinopolitană sau locală, ecleziologia Pentarhiei şi, nu în ultimul rând, evlavia populară locală sunt în aceeaşi măsură factori care pot influenţa alegerea ierarhilor reprezentaţi în altar.

 

Dar dincolo de aceasta, prin ierarhii îmbrăcaţi în veşminte de ceremonie, cu nimburi de aur şi suluri liturgice desfăşurate, aplecaţi spre altarul jertfei euharistice, pictorii bizantini au ştiut să creeze un mediu liturgic în care cei pictaţi par a ieşi din suprafaţa zidului, înconjurând preotul slujitor şi slujind alături de el.

În arta bizantină sunt portretizaţi în jur de 300 de ierarhi şi, cu toate acestea, cicluri biografice sau scene din vieţile lor se cunosc pentru mai puţin de 30. Între aceştia, cei mai mulţi sunt din secolele IV-V: Sfinţii Petru, Atanasie şi Chiril ai Alexandriei, Nicolae al Mirelor şi Spiridon al Trimitundei. Pentru ceilalţi, iconarul a realizat cel mai adesea o secvenţă narativă conţinând un eveniment care rezumă şi concentrează viaţa sfântului respectiv sau a creat un simplu atribut caracteristic construind astfel imaginea tip.

 

Ciclurile biografice existau încă din Antichitate şi conţineau de regulă naşterea, continuau cu prima îmbăiere, primii paşi, deprinderea cititului, în general momente din copilărie, şi sfârşeau cu moartea celui portretizat. Arta creştină preia acest model secvenţial şi adaugă fapte de credinţă, minuni săvârşite în timpul vieţii sau după adormire. Unul dintre cele mai bogate cicluri biografice de ierarhi este cel al Sfântului Nicolae, arhiepiscop al Mirelor Lichiei († 342), întâlnit deopotrivă în pictura murală şi în icoane cu scene din viaţa sa. Episoadele surprinse sunt luate din diferitele versiuni (atât răsăritene cât şi apusene) ale vieţii sfântului, din consemnări ale faptelor şi minunilor care au circulat de-a lungul veacurilor sporindu-i popularitatea.

 

Cultul Sfântului Nicolae se răspândeşte începând cu secolul al VIII-lea, din secolul al XI-lea programul iconografic al vieţii şi minunilor sale este deja stabilit, cunoscând în timp puţine modificări, chiar dacă, de-a lungul veacurilor, hagiografii au consemnat şi alte fapte minunate săvârşite, „izbăvind din legături şi din temniţe, apărând de tăierea de sabie şi scăpând de la moarte, dând tămăduiri, îmbogăţind pe cei ce pătimeau în sărăcia cea mai mare“ după cum spune textul vieţii după Simeon Metafrastul. Prima scenă este naşterea, însoţită de prima îmbăiere. Sunt apoi scenele cu pruncul Nicolae învăţând să citească, consacrarea ca episcop, uneori precedată de hirotonia întru diacon şi preot. Dintre multele minuni atribuite sfântului sunt alese predilect salvarea fetelor sărace, izbăvirea celor trei bărbaţi condamnaţi pe nedrept, salvarea tânărului din mâinile saracinilor, salvarea celor aflaţi pe mare în mijlocul furtunii, pentru ca seria să se încheie cu adormirea, înmormântarea ori procesiunea cu sfintele sale moaşte. Momentul cu pălmuirea lui Arie la primul Sinod ecumenic apare doar în reprezentări postbizantine şi se întemeiază pe o legendă târzie (secolul al XIV-lea), de provenienţă apuseană, participarea Sfântului Nicolae la Sinod nefiind menţionată în nici una din listele timpurii privind episcopii prezenţi la Niceea în 325.

 

Pictura bizantină de tip hagiografic consemnează cu precădere minunile, martiriul şi adormirea respectivului sfânt. În cazul ierarhilor, mai cu seamă în ilustrarea manuscriselor conţinând omilii, au fost alese şi fapte sau gesturi specifice, precum cel de a predica, a scrie sau a învăţa un ucenic. Între toate categoriile de sfinţi, ierarhii sunt cei care au datoria să apere dreapta credinţă de păgâni şi eretici şi avem într-un codice din secolul al IX-lea (Chuldov Psalter, singura mărturie din timpul iconoclasmului) o scenă cu patriarhul iconofil Nichifor în dispută cu împăratul Leon al V-lea. Victoria creştinismului asupra lumii păgâne poate fi reprezentată pictural şi prin sfinţii ierarhi care distrug idolii: o temă pe care o întâlnim - în acord cu o viaţă a Sfântului Spiridon al Trimitundei, scrisă de Teodor din Paphos în secolul al VII-lea - pe uşile împărăteşti ale unui altar din Cipru unde sfântul este reprezentat răsturnând idolii. Legenda participării Sfântului Spiridon la Sinodul I ecumenic, unde, deşi simplu păstor, „s-a arătat mai puternic pentru înduplecare spre cele de folos, decât gurile altora şi decât legăturile silogismelor celor cu meşteşug împletite ale ritorilor“ reuşind să-i convertească pe „filosofii elini care se numeau peripatetici“ la Ortodoxie este transpusă în imagini în secolul al XI-lea, preluând tipul iconografic al disputei folosit deja în secolele anterioare.

 

Ceremonialul, veşmintele şi însemnele arhiereşti sunt de asemenea importante în iconografie şi există momente liturgice consemnate iconografic, precum slujba botezului, hirotonia, întronizarea ca patriarh a unui episcop, trecerea lui la Domnul. Gesturile devin esenţiale în reprezentarea acestor ceremonii: hirotonia întru arhiereu este redată prin evanghelia deschisă sau mâna ţinută pe capul celui hirotonit, printr-un ierarh care binecuvântează, ţine un cuvânt, citeşte dintr-un sul. Slujba înmormântării intră şi ea în reprezentări biografice, incluzând procesiuni, sicriul sau corpul purtat pe braţe, diaconi care cădesc, dar treptat lasă loc tipului iconografic al Adormirii cu trupul celui adormit întins pe catafalc. Însă detalii iconografice din ritualul înmormântării trec în scenele cu procesiuni ale sfintelor moaşte, unde se dezvoltă mai multe momente secvenţiale: bucuria şi primirea triumfală a sfintelor moaşte, procesiunea lor prin oraş, depunerea în racla pregătită pentru a le adăposti. Ierarhii sunt prezenţi în toate aceste scene şi alături de ei mulţimi de credincioşi, de preoţi şi diaconi.

 

Pentru Nancy P. Sevcenko icoanele sfinţilor cu scene din viaţă fac din pictor un hagiograf, rolul acestora fiind de a oferi o formă de vita accesibilă diferitelor categorii de privitori. Demonstraţia porneşte de la faptul că icoanele cu scene din viaţă apar în momentul în care alcătuirea şi răspândirea vieţilor de sfinţi întră în declin şi atunci ele, substituindu-se, tind să devină o formă accesibilă de hagiografie, cu o răspândire şi acoperire mai mare comparativ cu producţia literară. În timp ce icoana Sfântului Nicolae din Sinai (începutul secolului XIII) păstrează echilibrul între scenele biografice, cele de milostenie şi cele cu minuni, icoana sfântului de la Kakopetria (sfârşitul secolului XIII) duce lucrurile mai departe. Include toate scenele tradiţionale ale iconografiei bizantine, uşor modificate prin repovestire, şi, în acelaşi timp, introduce minuni petrecute după adormirea sfântului, combinând surse literare diferite, greceşti şi latine. Rezultatul este un hibrid, care n-ar putea să ia o formă scrisă, dar, în eclectismul său, serveşte la a-l slăvi pe ierarhul Nicolae, cinstit astfel de toţi privitorii, căci „pe acest sfânt mare făcător de minuni îl ştie Răsăritul şi Apusul şi toţi creştini cunosc nenumăratele sale minuni“. În cele din urmă aceasta este puterea imaginii, iar iconarii povestind sau interpretând vieţi de sfinţi devin ei înşişi hagiografi.