Revărsarea binecuvântării prin Izvorul Tămăduirii
Sărbătoarea Maicii Domnului din Vinerea Luminată, închinată unui izvor din preajma Constantinopolului, este doar un nou prilej de a ne aduce aminte de puterea rugăciunii şi mijlocirii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu pentru neamul omenesc, pentru cei care suferă şi au nevoie de alinare şi mângâiere. Canonul Maicii Domnului este citit atât în această zi, dar şi cu orice ocazie în care se face Sfinţirea apei, vindecătoare pentru sufletele şi trupurile celor care o primesc cu credinţă.
În convorbirea cu femeia samarineancă, Mântuitorul Hristos spune că El îi poate da omului o apă cu totul specială: „Cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai înseta în veac, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare spre viaţă veşnică” (Ioan 4, 14). Această apă vie, care este harul Duhului Sfânt, a fost întotdeauna privită de creştini ca venind prin Maica Domnului, cea care L-a născut pe Mântuitorul. Astfel, Izvorul Vieţii este Mântuitorul, Care vine în lume prin Maica Domnului şi dă posibilitatea tuturor oamenilor să soarbă din apa cea vie, spre viaţa veşnică. Oamenii, asemenea femeii samarinence - care nu a înţeles la început despre ce e vorba -, ar vrea o altfel de apă, una care să nu-i mai facă să alerge spre fântâna din depărtare, să nu se mai zbuciume pentru apa sau pâinea cea de toate zilele.
Izvorul tămăduitor care s-a aflat nu departe de zidurile Constantinopolului şi deasupra căruia împăratul Justinian a zidit în secolul al VI-lea o frumoasă mănăstire a devenit un simbol al puterii vindecătoare prin mijlocirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Mulţimea vindecărilor care au fost puse pe seama apei izvorului a condus, cu timpul, la dezvoltarea unei cinstiri deosebite pentru acesta, dar şi la apariţia chipului iconografic al Maicii Domnului „Izvorul Tămăduirii”, sau „Izvorul cel de viaţă dătător” cum se numeşte icoana în limbile greacă şi slavonă. Românii au tradus expresia într-un mod mai utilitarist, gândindu-se mai mult la folosul trupesc, dar fără să uite nici de tămăduirea sufletească, implicită, care necesită explicaţii catehetice.
Denumirea „Izvorul cel de viaţă dătător” era folosită deja în secolul al IX-lea de către Sfântul Cuvios Iosif Imnograful, cu referire la Maica Domnului. Mai târziu, când această denumire a fost dată definitiv şi mănăstirii din apropierea Constantinopolului, unde se află izvorul vindecător, a apărut şi icoana Maicii Domnului care poartă acelaşi nume. În mediile greceşti postbizantine această icoană a devenit foarte populară şi de aceea multe biserici şi mănăstiri poartă acest hram. Desigur, denumirea şi popularitatea Izvorului Tămăduirii au trecut şi la celelalte popoare ortodoxe.
În epoca împăratului bizantin Justinian, localitatea în care se afla Izvorul Tămăduirii era privită ca o suburbie a Constantinopolului. Biserica mănăstirii a fost restaurată în mai multe rânduri. Astfel, împărăteasa Irina a restaurat biserica după cutremurul din 790, mai ales pentru că fusese vindecată de o boală care se manifesta prin curgerea sângelui. Ulterior, împărăteasa a oferit multe daruri mănăstirii, inclusiv mozaicurile care o reprezintă pe ea şi pe fiul ei, Constantin al VI-lea. În vremea împăratului Vasile I, bulgarii ţarului Simeon au dat foc bisericii, dar aceasta a fost restaurată rapid, pentru că în 927 acolo a avut loc cununia ţarului bulgar Petru cu nepoata împăratului bizantin Roman Lecapenul, Maria. Scriitorul bizantin Mihail Pselos a avut la dispoziţia sa, prin ordin imperial, veniturile mănăstirii unde a şi fost înmormântat.
Încă din Evul Mediu, cu apa de la Izvorul Tămăduirii se săvârşeau multe vindecări miraculoase. Cele mai vechi izvoare despre acestea sunt din veacul al X-lea (o descriere anonimă a 47 de minuni) şi de la începutul veacului al XI-lea. Nichifor Calist scrie, la rândul său, o listă de 63 de minuni, dintre care 15 au fost în timpul vieţii sale. Avem descrieri ale vindecărilor și din secolul al XVII-lea. O legendă din timpul asediului Constantinopolului din anul 1453 vorbeşte despre un monah care frigea peşte şi se îndoia că turcii vor lua cetatea imperială, spunând că va crede doar dacă peştii vor sări de pe cărbuni în apă. De acolo avem cei trei peşti pe unele reprezentări ale icoanei Izvorului Tămăduirii, mai ales că denumirea turcă a locului este legată de peştii care se găseau în lacul de lângă mănăstire.
În Mănăstirea Izvorului Tămăduirii era cinstită în mod deosebit sărbătoarea Înălţării Domnului, la care asista de obicei însuşi împăratul bizantin. De asemenea, ţinere deosebită aveau acolo praznicul ce amintea de minunea din Cana Galileii (8 ianuarie), ziua resfinţirii bisericii (9 iulie), o minune din timpul împăratului Leon I (16 august). Însă cea mai mare sărbătoare, care s-a răspândit în întreaga Ortodoxie, este aceea din Vinerea Luminată, când se cântă slujba alcătuită de Nichifor Calist.
În această zi, cărţile de cult prevăd Canonul lui Nichifor, urmat de Sfinţirea apei, din care creştinii cu credinţă în Mântuitorul beau apa cea vie, care a venit în lume prin intermediul Maicii Domnului.
În România, la bisericile sau mănăstirile care poartă acest hram se fac procesiuni, dintre care foarte cunoscută este aceea de la Schitul Horăicioara din judeţul Neamţ. În Arhiepiscopia Bucureștilor, pelerinii își îndreaptă pașii către Mănăstirea Ghighiu din județul Prahova, pentru a participa la hramul așezământului monahal.