Revista Arca, un regal cultural

Numărul cel mai recent al revistei Arca din Arad se distinge prin spiritul impresionant de sinteză, datorită căruia textele alese apar într-un ansamblu armonic ordonat. Caracterizările de autori, mai lungi sau mai scurte, după necesităţi, sunt sugestive.

Revista este de o ţinută sobră, dar solară, lucru care o face accesibilă lecturii. Aşa se explică de ce, din februarie 1990 încoace, când a apărut primul număr, Arca a ajuns la momentul de faţă (ianuarie 2015), la numeroase ediţii. În ceea ce priveşte prezentul număr al revistei, se poate constata străduinţa necontenită a autorilor de a prezenta mişcarea literară haotică a anului 2014 într-o sinteză perfect conştientă de fluxul social care a generat-o, ţinând cont de mentalităţile şi factura artistică a operelor cronicate, de variaţia unui spirit colectiv, cu aspectele lui specifice şi cu elementele lui de tranziţie.

Vasile Dan, redactorul-şef (fondator) al revistei Arca, propune în ultimul număr al acesteia, 10-11-12 (295-296-297) 2014, o gamă largă de subiecte, invitând la o thought-provoking reading. Cuprinsul revistei ghidează cititorii printr-un câmp cultural, stabilind un peisaj nu lipsit de alergiile sezonului rece.

Arca amalgamează scriitori precum Romulus Bucur, Gheorghe Mocuţa, Vasile Dan şi, combinându-şi astfel resursele, îşi înfige şi mai adânc rădăcinile în solul literar românesc, încercând să polenizeze, totodată, dialoguri, analize, previziuni.

Şi pentru că the whole is a part and a part is a whole, formatul electronic al revistei, îmbrăcat de curând cu o nouă haină grafică şi meticulos întreţinut de către tehnoredactorul ei, Călin Chendea, cu o copertă de Andrei Ciubotaru (Insula, detaliu), îndeamnă, la modul coerent, la o serie de patternuri cultural reprezentative – muzică, arte vizuale, dialog, cronică literară –, fiecare luându-şi raţia de libertate, pe fondul unui be and let be, păstrând totodată un mimetism natural, în încercarea de a-l orienta pe cititor, prin categorizări rezumative, asupra unei situaţii literare în continuă mişcare. Astfel, Arca poate fi găsită şi citită şi pe site-ul USR Arad, unde, alături de informaţii despre membrii filialei, dăm şi de unele cărţi în format pdf (www.uniuneascriitorilorarad.ro).

Parcurgând revista, intrăm prin intermediul cronicii lui Gheorghe Mocuţa în universul lui Norman Manea, urmărind „traseul sinuos al unei biografii specifice intelectualului din Est“ pe fondul conceptelor reprezentative în care Plicuri şi portrete (Polirom, 2014) a fost scrisă. Însă cronica lui Gh. Mocuţa nu este doar un document al fazei istorice respective, ea nu numai că ilustrează, dar dă şi expresie, cu mijloace specifice, frământărilor care caracterizează timpul respectiv.

Iar dacă nu mergem noi la Săvârşin, Vasile Dan aduce Săvârşinul la noi. Într-o succintă analiză a poeziei săvârşiniene, a mizerabismului existent (sau nu) în poezia actuală, a douămiismului atât de controversat, Vasile Dan are păreri puternice, pe care nu se sfieşte să le publice şi trece în revistă întreaga pleiadă de poeţi strânşi în binecunoscutele antologii de la Săvârşin. Şi oricine a pus mâna pe două cărţi de poezie va înţelege demersul de a susţine apariţia acestei antologii. E una dintre cronicile pentru care aş plăti fără să aştept rest.

La un moment dat, revista coteşte spre Franţa, unde Petru M. Haş ne-a rezervat un loc în primul rând la ceea ce se cheamă spectacolul biografiei lui Cioran, cronicând Cioran, De la France (L 'Herne, 2009), prin prisma interesului contemporan, unde punctul de vedere istoric rămâne în prim plan, fără îndoială, însă cu năzuinţa substanţială de a depăşi faptul istoric ca atare şi de a-i înţelege mobilul.

Cu aceeaşi competenţă cu care ne-a obişnuit, Romulus Bucur abordează Klein reloaded (Charmides, 2014) a lui Mihai Ignat. Cronica se distinge prin nuanţări pătrunzătoare, tratând inclusiv complicarea crescândă a formelor de expresie literare, belşugul de variaţii lexicale şi efecte fonetice.

O sporită atenţie merită şi cronica lui Ioan Matiuţ la volumul al doilea al cărţii Faţă în faţă (Ada D. Cruceanu şi Octavian Docliu, Ed. Marineasa, 2013), unde strânsa conexiune a operei ca operă de artă şi platforma de vederi, foarte la îndemână autorului cronicii, duce la o înţelegere artistică atât în aspectele particulare ale cărţii, cât şi în totalitatea ei.

Cum literatura română îşi simulează din ce în ce mai mult identitatea, şi pare că începe a-şi sabota propriul drum, a devenit necesar pentru critici să construiască – şi deconstruiască – dispute asupra canonului actual, tradiţiei şi moştenirii literare. Termenul „literatură“ e departe de a fi unul sigur şi, folosit cu prea mare uşurinţă şi mult prea des (el fiind, desigur, deschis argumentelor considerabile), de către prea mulţi scriitori întinşi la umbra lui, tinde să devină o specie de artă comercială (justificat şi nu prea), generic repetitivă, un fel de piaţă de desfacere în care arta devine comerţ, în care cartea trebuie să fie ori slim, elegantă şi vândută de o editură opulentă, ori ieftină – caz în care e vândută de agenţiile de media, la chioşcurile de la colţul străzii. În aceste condiţii, istorismul şi analiza estetică e necesar să fie complementare, iar neajunsul cauzat de pseudoopere să fie remediat (mai ales că revoluţiile estetice şi literare nu se întâmplă pur şi simplu). Şi pare că nu lipsesc unele imbolduri (simbioze între ceea ce citeşti şi ce înţelegi, sau cum te educă ceea ce citeşti), mai clare sau mai obscure, dar persistente.

O revistă a propriului ei timp, Arca surprinde din torentul literar în plină mişcare principiile prime ale operelor şi te invită să-i aspiri cap-coadă negrul fontului cu care a fost tipărită. E un mod valabil de a citi literatura.