Risipitorul de frumuseți - tema întoarcerii fiului risipitor în muzica cultă
Duminica a 34-a după Rusalii este una dintre cele mai semnificative în cadrul ciclului liturgic ortodox creștin, fiind de fapt a doua duminică a Triodului. „Dincolo de aceste elemente ce țin de viața sacramentală a Sfintei Biserici, perioada Triodului trebuie să constituie, în plan personal, un timp de sfințire a vieții. Este perioada în care grijile cotidiene ar trebui să ocupe un loc secund, eforturile noastre duhovniceşti intensificându-se, în vederea întâmpinării marii sărbători a Învierii Mântuitorului Iisus Hristos”, scria Nicolae Pintilie, în februarie 2016, pentru doxologia.ro.
Este semnificativ faptul că titulatura duminicii se referă nu doar la fiul risipitor, ci la întoarcerea fiului risipitor, punându-se accent nu pe gestul necugetat și mândru al plecării, ci pe pocăința și smerenia cu care și-a recunoscut greșeala, îndreptându-și viața. La baza parabolei stă textul Sfintei Evanghelii după Luca (capitolul 15); reflectând asupra unei tematici atât de profunde și de bogate în semnificații teologice, morale, general umane și... muzicale, am investigat zone de interes din istoria muzicii culte a ultimelor trei sute de ani.
Claude Debussy
Dintre cele mai cunoscute lucrări pe acest subiect ne oprim, în primul rând, la L’enfant prodigue de Claude Debussy, scenă lirică pe textul lui E. Guinand, realizată în anul 1884. Aceasta se deschide cu un segment introductiv, bazat pe o temă fluidă, tipic impresionistă; treptat discursul se aglomerează, își intensifică expresia, iar acest crescendo sonor și semantic este susținut prin repetarea cumulativă a unor formule specifice. La un moment dat revine motivul introductiv, care consfințește atmosfera de calm, liniște și libertate caracteristică primei scene - ce redă viața liniștită acasă a celor doi fii, alături de tatăl lor care le poartă de grijă și cu care trăiesc într-un cadru armonios. Personajul mamei este absent în parabola evanghelică, dar apare în versiunea muzicală franceză. Ulterior, regăsim prima mare schimbare de atmosferă și de discurs muzical, prin intervenția mamei, Lia, acolo unde apare primul punct culminant al partiturii sale în momentul în care vorbește despre douleur involontaire: Lia pleure toujours l’enfant qu’elle n‘a plus.
Claude Debussy nu insistă asupra momentului plecării, redat în segmentul evanghelic care ilustrează parabola fiului risipitor. Din punct de vedere dramaturgic, soluția aleasă este foarte importantă pentru întreaga semnificație a lucrării: se presupune ca fiind implicit momentul în care fiul cel tânăr cere averea care i se cuvine. Invocându-l pe tată (deci fiind conștient de calitatea celui căruia i se adresează și care are de oferit, pe lângă avere, mai cu seamă iubire), cere ce are, ce se poate da și lua; nu se gândește la ființă (a fi), ci la avere (a avea), degradarea fiind vizibilă încă din momentul inițial. Se vădește și atitudinea generoasă a tatălui care, fără a întreba de ce și pentru ce, ținând cont de libertatea absolută a copiilor săi, împarte cinstit averea celor doi fii. Nu după multe zile (lipsit de răbdare, fiul cel tânăr va pleca foarte curând), fiul cel mic ia tot și pleacă departe: iată premisele durerii mamei și ale eșecului fiului rătăcitor. Consecințele nu au întârziat să apară: viața de dezmierdări este o consecință a acestor gesturi, care sunt așezate sub semnul risipirii, un termen poetic și teologic atât de complex, încât ar merita un studiu separat.
Plângerea mamei (aria) începe cu invocarea fiului plecat (Azael! Azael!), pe baza unor formule deschise la nivel melodic: interogativă, retorică, întrebarea mamei va străbate întreaga lucrare cu obstinație, cu disperare (pourqoi m’as-tu quittee?). Un grup vesel al copiilor, care aleargă cu voie bună, îi amintește fiului de puritatea pierdută a sufletului, de apropierea inimii mamei sale. Fără forță și fără curaj (sans force et sans courage): iată starea emoțională care naște din nou discursul disonant, strident al străinătății, care i-a epuizat toate resursele. Perspectiva morții este atât de prezentă și înfricoșătoare încât îl face să cheme puternic numele lui Dumnezeu în rugăciune. Reapare imaginea mamei care își așteaptă fiul (interesantă înlocuire a tatălui din parabolă), care își cântă disperarea expressif et douloureux; dragostea sa de mamă are chiar viziunea reală a suferinței fiului, ajuns seul et faible.
La final, regăsim momentul revenirii fiului risipitor, sub aparența unui călător sărac, căzut la pământ în mizerie. Recunoscându-și fiul, îl recheamă la viață în cadrul unui duet impresionant, în care vocile celor doi protagoniști apar întâi în canon, apoi la unison, unindu-se. Fiul cere iertare mamei, iar răspunsul este învăluit de certitudinea dragostei care nu are niciodată nimic de iertat. Tatăl, Simeon, își regăsește fiul după ce mama îi reabilitează locul printre cei ai familiei, primindu-l acasă și implorând iertarea tatălui. Simeon își intonează aria maestoso, concluzionând: fiul risipitor s-a întors! Concluzia tatălui este demnă de credincioșia celui care a știut să își aștepte fiul fără speranță, dar fără disperare: „cerul ne trimite o binecuvântare neașteptată”. Întoarcerea fiului este privită ca dar dumnezeiesc. Lucrarea se încheie cu trioul personajelor principale, care înalță cânt de mulțumire către Dumnezeu.
Serghei Prokofiev
Un alt compozitor care caută printre sunete întoarcerea fiului risipitor de pe orizontala vieții sordide pe verticala vieții de lumină este Serghei Prokofiev, în lucrarea Le Fils prodigue op. 46 - un alt balet al impresionantei culturi ruse, creat pentru compania de dans a lui Diaghilev, Ballets Russes, în anii 1928-1929, în viziunea coregrafică a lui Serge Balanchine. Aceasta amplifică dimensiunea dramaturgică și tema păcatului din care se ridică fiul risipitor la întoarcerea sa Acasă: plecarea sa rebelă din spațiul privilegiat al Tatălui nu este decât un gest care seamănă cu ceea ce facem fiecare dintre noi când nu alegem Binele, ascultând vocile fals-seducătoare ale unei lumi mincinoase de care nu ne salvează decât iubirea, așteptarea și răbdarea Tatălui.
Doar întoarcerea în condiția firească a propriei conștiințe îl face pe cel plecat să își regăsească identitatea filială… cu credință, nădejde și dragoste. Cele mai mari trei virtuți creștine îl fac pe risipitorul de frumuseți să audă chemarea acasă: tatăl - prin rugăciunea lui (căci nu mai aveau altă legătură) - nu contenește să își cheme copilul acasă, să îl aștepte așa cum numai un părinte o poate face, așa cum numai Dumnezeu ne așteaptă pe fiecare dintre noi. Și fiul se bucură de întoarcere doar acasă, nu e suficient să îi pară rău printre străini și să își dea seama de condiția în care a ajuns: doar întors acasă realizează distanța pe care o parcursese între cel care era când plecase și cel care a devenit la întoarcere.
Atât de diferite ca stil, cele două capodopere ne deschid orizontul Postului Mare prin tema muzicală a fiului risipitor (sau, de ce nu, a tatălui risipitor de dragoste și de iertare): preacumintele frate rămas acasă a uitat și el de dragostea de frate și de tată, fiind, poate, nu mai puțin vinovat decât cel plecat. Vameși sau farisei, fii cuminți sau reîntorși din întuneric, să nu uităm de dorul de Tată, Singurul capabil să ne aștepte Acasă cu o dragoste fără sfârșit.