Rostul educației religioase: ființarea cu folos întru frumos

Pentru o societate funcțională, necesitatea unei educații este neîndoioasă. Cu atât mai mult a celei religioase, care atinge coordonata existențială primă și ultimă, aceea a ontologicei râvniri a omului către pierduta „tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”. Cu alte cuvinte, la o stare paradisiacă. 

Se spune cu prețuire despre cineva că este „om educat”. Un om bine educat este plăcut și util în societatea în care se află. El știe să se comporte cum se cuvine în atitudini și cuvinte, să transmită cunoștințe necesare și să dea sfaturi potrivite. Există, desigur, și pericolul ca educația să nu fie decât de suprafață, doar o poleială care să ascundă mari goluri interioare la nivelul caracterului.

Educația este menită să te înarmeze cu cunoș­tințele necesare și să-ți formeze o structură comportamentală care, împreună, să te facă capabil de parcurgerea, în condiții cât mai rodnice, a unui drum. A drumului vieții, în general, dar și a potecii fie­căruia în viață. Chiar dacă educația este o con­diție pentru toată viața, ea este mai necesară, ca punere de temelie, în copilărie și la prima tinerețe, când i se și alocă mai mult timp-spațiu, fizic și spiritual. La început te educă alții (părinți, bunici, învățători, profesori), după aceea, în virtutea acelei prime educații, dacă a fost temeinică, devii capabil să te educi singur, să adaugi și să sporești.

Așadar, educația începe cu cei șapte ani de-acasă și nu se termină niciodată. Continuă cu anii de școală, dar școlirea nu are capăt în trecerea de examene și în diplome, oricât de prestigioase ar fi ele. Nu trebuie ignorat faptul că există și o educație inversă, de la copii și învățăcei către părinți și dascăli. Ea este mai îngerească și poate fi uneori mai profundă, întrucât în cazul acesta glasul lui Dumnezeu pare să fie în mai mare măsură dominant.

Cele de mai sus sunt valabile și pentru educația religioasă, care țintește educarea ființei în cele mai lăuntrice ale ei. Ar trebui să afli mai întâi în familie că există Dumnezeu, cine este El (Persoană!) și cum să (con)vorbești cu El. Ar trebui continuat, în alt fel, mai structurat și mai elaborat, la școală. Iar, în cazul acesta, treapta ultimă, a „învățămân­tu­lui superior”, academic, este de aflat în Biserică. Acolo nimic nu rămâne teoretic, totul implică trăire. Acolo educația este (sau ar trebui să fie) de o nesfârșită prospețime. Biserica e inimă: pulsează învățătura ei către familie, școală și adună spre ea roadele educației din familie și școală, potențându-le spre o viețuire în deplinătate.

Cei exteriori oricărei apartenențe religioase pot pune întrebări insidioase: La ce bună educația religioasă? De ce ar fi ea una sine qua non pentru împlinirea ființei în viață? Tot ceea ce ține de religie privește legătura cu Dumnezeu. În ceea ce-i privește pe creștini, ea se referă la Dumnezeul cel viu, la Dumnezeu-Tu, cu Care te afli în relație de iubire-prietenie. Cu Care poți disputa, dar Care este mereu în preajma ta, e al tău și fără de Care viața, cu toată cuprinderea ei, ți-ar fi lipsită de înțeles și de un sens cu adevărat major. Ortodoxia te învață și te ajută să-L descoperi și să-L vezi pe acest Tu absolut, prim și ultim, mai apropiat de cum este El, de adevărul Lui, de El ca Adevăr.

În domeniul religios pot fi avute în vedere mai multe niveluri de necesitate a unei educații. Unul, teoretic de nerefuzat, este cel de cultură generală, pentru că omul firesc, din orice timp și orice spațiu, este construit ca ființă comunitară și culturală. O religie este prin definiție comunitară. Iar prin faptul că temeiul ei ultim este iubirea, comunicarea naște, implicit, cultură.

Educația religioasă nu-și atinge deplin scopul decât dacă ajunge la credință, care este esența rostului ei. Credința are o parte de cunoaș­tere și una de practicare. Ele se împletesc și coexistă organic. Dar, dincolo de ele, esențial și determinant este sâmburele credinței. El există ontologic în om, dar trebuie adus la încolțire, creștere, înflorire, rodire. Iar orice roadă are ca menire dăruirea, jertfirea aducătoare a unei duble bucurii: a dăruitului și a dăruitorului. În fond, ce urmă­rește educația creștină, cu osebire cea ortodoxă? Întâlnirea și însoțirea cu Hristos! Cu toate consecințele benefice existențiale aferente. Asta înseamnă deprinderea Iubirii, aflarea Căii, ajungerea la Poartă și trecerea prin Ea, cunoașterea Adevărului. Enun­țu­rile acestea sunt în egală măsură metaforice și reale. La credință nu se poate ajunge numai pe calea educației. Trebuie ca pe această strângere de cunoștințe și practici (pe acest ,,rug”) să vină scânteia care să aprindă focul nemistuitor al credinței. De obicei, ea este de aflat într-un context favorabil. Vine prin cineva anume, îngerește trimis, care o are deja.

Una dintre componentele educa­ției o constituie învățământul religios, fie el general sau teologic profesional. Cealaltă este practicarea religioasă, asumarea învățăturii, trăirea cu prospețime a propriei credințe. Suntem după 30 de ani de învățământ religios preuniversitar în România. Se poate face acum o evaluare-bilanț duhovnicească? În sensul de a aprecia dacă societatea noastră de astăzi, în ansamblul ei, este una în care să strălucească roadele unui învățământ religios de mase. Ar fi o temă de meditație.

Educația religioasă se poate dobândi pe felurite căi. În afară de cea a unor medii mai mult sau mai puțin instituționalizate, există și calea privilegiată a Naturii. Observată cu atenție și cu implicată sensibilitate, Natura ne poartă cu gândul și cu inima pe scurtătură, fără teologii savante, direct la Creatorul, care ni Se revelează a fi unul de Frumos. Frumos constituit, dar nu epuizat, din nenumărate tainice frumuseți încântătoare, care dau rost și farmec viețuirii.

Două componente ar trebui să nu lipsească oricărei educații religioase: una a frumuseții, pentru că frumu­sețea este esențială viețuirii și-i dă rost, atrage și purifică, iar la o bună însoțire cu ea, cum observa Dostoievski, poate fi salvatoare; cealaltă este a utilității. Între altele, educația are menirea de a oferi ținte existen­țiale atractive și de a chema spre ele, astfel încât, după parcursul accidentat al vieții, persoana să se simtă împlinită și iubită. Bineînțeles, o religie se folosește pentru educarea întru învățătura ei și pentru zidirea spirituală a credinciosului ei de un pachet consistent de reguli și canoane. Dar importantă, cel puțin pentru creștinism, este libertatea care se obține liberator tocmai prin respectarea acelor reguli și canoane, aparent constrângătoare. Ele sunt, de altfel, însoțite de tot felul de paradoxuri, de excepții, de pogorăminte, a căror existență arată că în credință nimic nu este mecanic sau înțepenit, că, dimpotrivă, totul este viu sau recuperabil întru existență veșnică.

Pentru orice stat, o judecată oportunistă ar trebui să fie aceea că cetățenii credincioși sunt, teoretic cel puțin, de mai bună calitate. Mai onești, mai sârguincioși, mai devo­tați, mai responsabili, mai dispuși la jertfă de sine. Ca atare, logic ar fi ca statul să încurajeze educația religioasă, veghind, evident, la prevenirea oricăror derapaje de fanatism. Asta în măsura în care un stat și-ar propune să aibă în structura sa intimă valori morale și inteligență. Numai că statul contemporan este tot mai mult un soi de abstracție concretă (dacă e permisă această exprimare), străină omului de rând, nefuncțională și bizară pentru cei cărora chiar le pasă de mersul metafizic al lumii și de destinul ei eshatologic.

Neamul românesc, prin formarea lui istorică, este dependent vital de credință, de cât de vie este componenta sa creștină. Odată slăbită sau extirpată această componentă, el cade mai abrupt și mai mortal decât alte neamuri. De aici, poate, numărul mare de biserici și mănăstiri ridicate în anii de după căderea comunismului. De aici, probabil, și explozia aceasta incredibilă de parohii în diaspora românească. Lucrurile acestea nu pot veni numai din ambiții personale sau locale, cum încearcă să explice unii, ci îndeosebi dintr-un instinct lăuntric de conservare, generând o încercare disperată de a supraviețui sufletește. Societatea e altceva decât neamul. Este fața lui superficială, în mare măsură falsificată. Neamul poate fi educat, pentru că are rădăcini și vână, societatea mult mai greu, pentru că este pestriță și grăbită. Istoric, neamul românesc a avut parte de un anumit tip de educație, care cuprindea Scriptura (prin Biserică) și Natura (prin ambientul imediat de desfășurare a vieții). Este vorba de o educație făcută direct, viețuind, învățând. Într-o măsură, neamul nostru ar putea murmura odată cu Psalmistul: „Dumnezeule, m-ai învățat din tinerețile mele și eu și astăzi vestesc minunile Tale” (Psalmul 70, 18). Și încă, pentru oricine este firesc, adică în firea sa, este valabilă înțelepciunea aceasta: „Cel ce păzește învățătura apucă pe calea vieții...” (Pildele lui Solomon 10, 17).

În cazul educației religioase este vorba despre viața veșnică la loc bun! Și cine nu și-o dorește, fie el cre­dincios sau nu? Ca atare, logic este ca educația religioasă, la nivel general, să fie consolidată.