Rusaliile şi Taina Bisericii

Într-un fel, Cincizecimea ar trebui să fie cea mai importantă sărbătoare creştină. Din Fapte 2, 1-4, aflăm că în ziua Cincizecimii Duhul Sfânt S-a pogorât asupra membrilor Bisericii primare, adunaţi "toţi împreună în acelaşi loc", împlinind vechea profeţie a lui Ioil despre generalizarea instituţiei profetice pentru toţi oamenii, când Dumnezeu va vărsa Duhul Lui peste tot trupul. Or, dacă noi cunoaştem cele dăruite de Dumnezeu prin Duhul, dacă, în plus, nimeni nu poate să-L recunoască pe Hristos drept Domn "decât în Duhul Sfânt", înseamnă că primirea Duhului devine singura modalitate de intrare la Hristos şi la taina Sa.

Nu pot fi deci creştin dacă nu am Duhul lui Dumnezeu, după cum spune Sf. Apostol Pavel: "Iar dacă cineva nu are Duhul lui Hristos, acela nu este al Lui" (Romani 8, 9). Fără Duhul lui Dumnezeu, omul nu se poate apropia nici de Dumnezeu Tatăl, pentru că Sfântul Pavel vede în primirea Duhului condiţia adresării către Dumnezeu cu apelativul "Tată": "Aţi primit Duhul înfierii, prin care strigăm: Avva! Părinte! / Duhul însuşi mărturiseşte împreună cu duhul nostru că suntem fii ai lui Dumnezeu" (Romani 8, 15-16). Fără Duhul lui Dumnezeu nu pot deveni fiu al lui Dumnezeu şi nici nu pot înţelege ceva din creştinism. Pentru omul carnal, Tainele Bisericii par absurde, chiar nebunie: "Omul firesc nu primeşte cele ale Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt nebunie şi nu poate să le înţeleagă" (1 Cor. 2, 14). Într-adevăr, Biserica s-a format doar după ce Duhul a fost revărsat la Cincizecime, atunci când pescarii baricadaţi în casă de frica iudeilor au ieşit la propovăduire cu curaj, devenind pescari de oameni. Rusaliile, Botezul Bisericii cu Duhul Importanţa aceasta a Cincizecimii ca sărbătoare a Bisericii prin excelenţă este oarecum umbrită de rolul tot mai puţin pregnant pe care îl are conştientizarea creştinului ca purtător de Duh. Teologia academică se foloseşte mai degrabă de concepte filosofice decât de definiţia biblică a creştinului, aceea de "templu al Duhului Sfânt" ("Nu ştiţi, oare, că voi sunteţi templu al lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi?" - 1 Cor. 3, 16; cf. şi 6, 19). Pe de altă parte, există şi veşti bune! Tot Sfântul Pavel ne mângâie că, deşi nu conştientizăm primirea Duhului, totuşi ne-am învrednicit deja de ea ("aţi primit Duhul înfierii", Rom. 8, 15; "n-am primit duhul lumii, ci Duhul cel de la Dumnezeu", 1 Cor. 2, 12). Duhul nu este doar făgăduit, ci trimis şi primit de fiecare dintre noi. Actul primirii Duhului s-a realizat după Înălţarea lui Hristos, la începutul Bisericii (Fapte 2), fiind asociat Botezului despre care Evangheliile mărturisesc că se săvârşeşte cu Duhul (cf. Mc. 1, 8; Mat. 3, 11). De altfel, Cincizecimea devine un Botez al Bisericii cu Duhul, după cum le făgăduieşte Hristos Apostolilor în Fapte 1, 5: "Voi veţi fi botezaţi cu Duhul Sfânt, nu mult după aceste zile". După Cincizecime, Apostolii şi ucenicii înşişi rămân "plini de Duhul Sfânt". Cincizecimea a însemnat şi o vindecare a schismei produse în umanitate de Turnul Babel (Babilon). Dacă prin setea de "nume mare" oamenii au ajuns să fie împrăştiaţi pe faţa pământului, iar limbile să fie amestecate (Facere 11, 1-9), prin Cincizecime acestea se unifică iarăşi, Apostolii, deşi galileeni, putând să vorbească în alte limbi (Fapte 2, 4), iar ascultătorii putând să-i audă fiecare vorbind în limba lui (v. 6). Se poate aici chiar pune întrebarea dacă prin această unitate în diversitate nu se ajunge la limba agelică, de care de exemplu Sf. Pavel vorbeşte în 1 Cor. 13, 1. Sfântul Efrem Sirul se referă în Imnul 11 despre credinţă, strofa 8 la "limba îngerilor" înstrăinată de orice altă limbă pe care, dacă omul poate ajunge să o audă, se poate ridica apoi chiar la "ascultarea" liniştii cu care Tatăl grăieşte cu Fiul. Împrăştierea cauzată de Babel urma să se vindece prin binecuvântarea pe care o aducea neamurilor patriarhul Avraam, anunţată de Dumnezeu la chemarea acestuia: "Şi Eu voi ridica din tine un popor mare, te voi binecuvânta, voi mări numele tău şi vei fi izvor de binecuvântare. Binecuvânta-voi pe cei ce te vor binecuvânta, iar pe cei ce te vor blestema îi voi blestema; şi se vor binecuvânta întru tine toate neamurile pământului" (Fac. 12, 2-3). Dar făgăduinţa rămăsese încă într-un orizont de aşteptare, specific al Vechiului Testament, care are "umbra bunurilor viitoare, nu însuşi chipul lucrurilor" (Evr. 10, 1). Vindecarea învălmăşelii Turnului Babel Dacă fii ai lui Avraam sunt cei din credinţă (Gal. 3, 7), atunci Dumnezeu împlineşte această făgăduinţă făcută patriarhului la modul real abia prin credinţa în Iisus Hristos, fapt subliniat de Sfântul Pavel în Gal. 3, 14: "Prin Hristos Iisus, să vină la neamuri binecuvântarea lui Avraam, ca să primim, prin credinţă, făgăduinţa Duhului". Observăm, de asemenea, că făgăduinţa de la chemarea patriarhului se identifică, în ultimă instanţă, chiar cu primirea Duhului Sfânt. Deci am putea deduce din cele de mai sus că Cincizecimea nu este doar vindecarea învălmăşelii Turnului Babel, ca aspect negativ, ci, formulând pozitiv, împlinirea făgăduinţei binecuvântării lui Avraam, făcută pentru toate popoarele. În epoca rabinică, Cincizecimea a fost pusă în legătură cu darea Legii pe Muntele Sinai. Textul biblic nu constituie o mărturie directă, pentru că se precizează în Ieş. 19, 1 doar că "în luna a treia de la ieşirea fiilor lui Israel din pământul Egiptului, chiar în ziua de lună plină, au ajuns în pustia Sinai". Or, dacă jertfa pascală care proteja de plaga a zecea adusă asupra egiptenilor cădea în luna întâi (numită în sec. 6 î.Hr. nisan, după denumirea babiloniană), atunci înseamnă că această a treia lună, când fiii lui Israel ajung la Sinai, este sivan. În tradiţia fariseică, cea care a alcătuit baza iudaismului rabinic, Cincizecimea cădea pe 6 sivan, fiind calculată prin adăugarea a 50 de zile (de unde denumirea) la ziua a doua din perioada pascală, când se aducea un snop înaintea Domnului (cf. Lev. 23, 11.15-16). De aceea, Cincizecimea se va numi "timpul când s-a dat Legea noastră". Trebuie remarcat că şi Cincizecimea creştină corespunde dării Legii. Dacă însă în iudaism întâlnim Legea, ca o realitate moartă, limitată la litera scrisă de Moise, pe de altă parte în creştinism Legea nu înseamnă altceva decât primirea Duhului în inimă. Într-o parte Legea, în alta Duhul. Prin Cincizecime, adică prin primirea Duhului, creştinii ies din împlinirea Legii - "de vă purtaţi în Duhul nu sunteţi sub Lege" (Gal. 5, 18), sau altfel spus: "Dar acum ne-am desfăcut de Lege, murind aceluia în care eram ţinuţi robi, ca noi să slujim întru înnoirea Duhului, iar nu după slova cea veche" (Rom. 7, 6). Am amintit mai devreme că primirea Duhului s-a realizat deja pentru Biserica întreagă la Cincizecime. Există însă şi o Cincizecime particulară, a fiecăruia dintre noi. Deşi poate nu conştientizăm, nici noi nu suntem străini de primirea Duhului. În Noul Testament, oamenii primesc Duhul lui Dumnezeu în contextul Botezului, atât înainte (cf. Fapte 10, 47), cât mai ales după, prin ritualul punerii mâinilor (cf. Fapte 8, 15-19; 19, 6). Putem deci să considerăm că, în calitate de creştini, participăm deja la marea Taină eclesială şi suntem înnoiţi prin viaţa în Hristos. Pe de altă parte, primirea Duhului se repetă la fiecare Liturghie, ca o reactualizare a Tainei de început a Bisericii. Într-adevăr, preotul Îl roagă pe Dumnezeu să trimită Duhul Sfânt "peste noi", chiar înainte de a menţiona trimiterea peste Sfintele Daruri, ceea ce ar însemna că doar înnoiţi prin primirea continuă a Duhului ne putem împărtăşi de Taina lui Hristos, Sfânta Euharistie.