„Să mă considere părinte al lor pentru că și eu îi consider fii ai mei”

Părintele Traian Valdman, parohul Bisericii „Pogorârea Sfântului Duh” din Milano, a avut șansa de a-l cunoaște personal pe vrednicul de pomenire Patriarh Justinian Marina. Ne-a împărtășit câteva amintiri din viața de seminarist, student și tânăr preot, momente în care a fost față în față cu Patriarhul sau care l-au marcat. Cele mai emoționante clipe au fost, desigur, la hirotonirea ca preot chiar de către Patriarhul Justinian Marina.

Preacucernice părinte, care este prima amintire legată de vrednicul de pomenire Patriarh Justinian Marina?

Prima amintire ține de momentul când m-am prezentat la seminar, în toamna anului 1958. Atunci am rămas uimit să văd că în holul de la intrare nu erau pe perete tablourile oamenilor politici ai vremii, ci un mare și elegant tablou al Patriarhului Justinian. Apoi am observat că profesorilor li se spunea „părinte profesor”, iar profesorilor nehirotoniți, stu­denților și seminariștilor nu li se spunea „tovarășe”, așa cum se vorbea în toată societatea, ci „domnule”.

Îmi amintesc și acum ziua când am fost anunțați că vine în școală Părintele Patriarh Justinian. A sosit înconjurat de un sobor de părinți consilieri patriarhali și arhiepiscopali. În holul de la intrare avea loc un adevărat ritual al primirii și al salutărilor, urmat de urcarea la etaj într-un pelerinaj ordonat până în sala de festivități, unde cei din cor așteptam emo­ționați pe scenă, iar ceilalți se aflau în sală. Oaspeții luau loc pe scaunele din primele locuri, iar în mijloc, pe elegantul fotoliu dintre cele două coloane de bănci, se așeza Întâistătătorul. Era îmbrăcat în reverendă și suprareverendă albă, pe piept purta o cruce și două engolpioane. Cu chipul luminos, încadrat de camilafca albă și barba lungă, patriarhală, ne privea zâmbind părintește și ne binecuvânta, fiecare având impresia că acea binecuvântare i se adresează lui personal. Aveam privilegiul să-l vedem în persoană pe cel pe care îl văzusem în fotografia de pe calendarul de perete din casele creștinilor.

Cum arăta pregătirea unui concert la care participa Patriarhul Justinian Marina?

Concertele erau pregătite cu multă grijă de profesorul Nicolae Lungu, ajutat de părintele Constantin Drăgușin, canonist care preda muzica la seminar.

Profesorul Lungu se adresa studenților, care în majoritate veneau din mediul sătesc, spunând: „Băieți, vă rog să acordați toată importanța bunei reușite a concertului, pentru că avem onoarea să cântăm în fața Părintelui Patriarh, a persoanei celei mai importante a Bisericii și a Neamului nostru! Vă dați seama ce mare cinste avem?” Și repeta, repeta melodiile până când obținea armonia perfectă. Privirea tuturor trebuia să fie îndreptată spre diapazonul din mâna dreaptă a dirijorului, care, din când în când, asculta melodia cu ochii închiși, cu fața luminată de bucuria ajungerii perfecțiunii pe care o căuta. La sfârșitul concertului, Părintele Patriarh îi felicita în cuvinte alese și binecuvânta pe dirijor și pe coriști, și apoi se retrăgea împreună cu profesorii și consilierii, bucuros că, în societatea ce se voia atee, acești tineri puteau să mărturisească prin colinde că Fiul lui Dumnezeu S-a făcut Om pentru ca oamenii să poată trăi cu Dumnezeu.

Ați avut privilegiul să mer­geți la studii în acea vreme în afara țării. La revenirea în țară vă binecuvânta patriarhul? cum erau aceste întâlniri?

Spre sfârșitul lunii iulie a anului 1971, mai mulți doctoranzi, veniți de la studiile făcute în străinătate, ne-am prezentat la Cabinetul Patriarhal, unde ne-a primit cu cordialitate părintească și ne-a invitat să spunem pe scurt unde am fost și ce am făcut. După ce ne-a ascultat cu atenție, ne-a întrebat: „Dar Biserica noastră este cunoscută acolo?” Făcându-se liniște, am îndrăznit să spun că nu prea este cunoscută. Părintele Dumitru Fecioru, cunoscut patrolog, a vrut să mă oprească, dar Preafericirea Sa i-a spus să mă lase să continui. Și am explicat că în Occident ortodocșii sunt cunoscuți foarte puțin. Dacă spui că ești căsătorit, trag concluzia că ești pastor protestant, dacă afirmi că ești preot necăsătorit, atunci consideră că ești catolic. Iar dacă spui că ești preot ortodox, atunci te întreabă: grec sau rus? Preafericirea Sa a ascultat și apoi a hotărât să se tipărească revista Romanian Orthodox Church - L’Eglise Orthodoxe Roumaine, în engleză și franceză, cu știri din viața Bisericii.

Ați fost hirotonit preot chiar de Patriarhul țării. Cum au fost acele momente?

Am fost hirotonit întru preot de către vrednicul de pomenire Patriarh Justinian în Catedrala „Sfântul Spiridon”-Nou din Bucu­rești, pe 22 martie 1970. Îmi amintesc că părintele profesor Ene Braniște, care preda Liturgica, mă instruise cum să mă prezint, cum să trăiesc momentul acesta atât de solemn. Dar gândul că Patriarhul va pune mâinile pe capul meu, pentru a-mi transmite harul preoției, mă emoționa așa de tare că nu mai știam de mine. Preafericirea Sa a observat și, privindu-mă cu blândețe, m-a sfătuit să fiu liniștit că totul va decurge cum se cuvine. Și așa a fost! Numai că în momentul în care mi-a pus în palma mea dreaptă Sfântul Ag­neț, zicând cu voce gravă „pri­mește acest Sfânt Odor”, m-am simțit ca electrizat și am avut impresia că mă clatin, dar Preafericirea Sa m-a liniștit punându-mi mâna pe umăr. Nu uit să spun că prima reverendă și suprareverendă pe care le-am îmbrăcat le-am primit, ca toți cei care erau hiro­toniți, drept cadou din partea Preafericirii Sale, care ținea mult ca preoții să se prezinte cu o anumită demnitate în societate.

În multe rânduri s-a vorbit despre deschiderea și umanitatea de excepție a Patriarhului Justinian. Ce ne-ați putea mărturisi în acest sens?

Eram secretar și pedagog la seminar și mă aflam în cancelarie, când sună telefonul. O voce caldă și fermă spune: „Alo! Aș dori să vorbesc cu domnul director”. Recunosc vocea, spun „Sărut mâna!” și comunic domnului Nicolae Grosu că este chemat de Părintele Pa­triarh. În timp ce vine din biroul său în secretariat îmi spune că era mai bine să spun „Preafericitul Părinte Patriarh”. Preafericirea Sa îl aude și începe con­ver­sația spunându-i: „Este bine așa. Să mă considere părinte al lor, că doar și eu îi consider fii ai mei”.

Apoi îmi amintesc că într-o zi am primit la Cancelarie scrisoarea unui țăran care reclama faptul că vaca preotului din sat, care era mai bine hrănită, a împuns-o pe a sa și aceasta a murit. Întrucât nu mai avea posibilitatea să ofere lapte copilașilor săi, a cerut ca preotul să-i cumpere o altă vacă. Noi am râs de o astfel de recla­mație, dar Preafericirea Sa, cunoscând viața grea a celor de la țară, a luat-o în serios. A dispus ca de la Patriarhie să i se trimită bani să-și cumpere alta.

Altă dată, părintele vicar Pârvu povestea că în timp ce lucra cu părinții consilieri, Patriarhului i s-au adus la cunoștință fapte necorespunzătoare ale unui preot, motiv pentru care propuneau suspendarea din lucrarea preoțească. Luând cunoștință de situația grea în care se afla familia acestuia, Părintele Patriarh a dispus: „Cine nu are păcat să arunce primul cu piatra!” Și nu l-a pedepsit, ci l-a iertat.

Pr. Traian Valdman, date biografice

Pr. Traian Valdman s-a născut în 1944, în localitatea Scurtu Mare, județul Teleorman. După absolvirea Institutului Teologic Universitar din București, în 1968 a fost admis la cursurile de doctorat ale aceleiași instituții. Între 1970 și 1974 a fost secretar la Cancelaria Sfântului Sinod și slujitor la Mănăstirea Antim. Între 1970 şi 1971, a beneficiat de o bursă la Institutul Ecumenic din Bossey-Geneva. La începutul anului 1974, a fost trimis la Milano cu o bursă de studii de doi ani la Departa­mentul de Știin­țe Religioase al Universi­tății Catolice. Deoarece aici a găsit o numeroasă comunitate de creștini ortodocși români, un an mai târziu (1975), a luat ființă Parohia „Pogorârea Sfântului Duh”.