Sălașurile românești ale lui Paul Miron

Paul Miron, având clipă de clipă un reazăm de nădejde în Elsa Lüder, fosta lui studentă de la Freiburg, apoi soția înger păzitor, fugise din țară la terminarea celui de Al Doilea Război Mondial spre a nu fi prins de ciuma roșie, care-și întindea tentaculele peste întreg Estul Europei. Își croise nu ușor un rost, ajunsese profesor universitar la Freiburg, unde reu­șise, câștigând încrederea unor figuri marcante ale mediului universitar german, să facă loc limbii române în programa Universităţii din această prestigioasă Alma Mater, stârnind interesul tinerilor germani pentru studiul disciplinei ca parte de sine stătătoare a romanisticii, cu locul ei marcant în tabla de materii a înaltei școale. În perioada când s-a aflat la Paris, unde a dobândit doctoratul, Paul Miron obișnuia să meargă alături de alți exilați români în casa lui Pierre Emannuel, care îi reunea pe acești pribegi la o masă. Se tăifăsuia, parte firească a ospă­țului, și în vorbirea mesenilor revenea ca un laitmotiv o întrebare: „Ce am putea face pentru această săracă Românie?” Întrebarea se rostea și se uita pe dată, cum mi-a mărturisit chiar Paul Miron într-un interviu transmis de TVR în anii ’90. După formularea interogativă se trecea la lucruri mai plăcute, bavardân­du-se despre bucatele îngurgitate cu voluptate. Această ridicare nedumerită din umeri la auzul întrebării l-a intrigat mult pe Paul Miron și ajutarea României, mai ales a intelectualității ghetoizate, a devenit o preocupare cardinală a sa. Întâlnindu-l în Muntele Athos pe Patriarhul Justinian Marina, a primit de la acesta impulsul de care avea nevoie spre a trece la acțiune. Întâistătătorul Bisericii l-a rugat să vină în țară și să ajute, zicându-i: „Dacă ai curaj, te aștept în România, dar comportă-te ca un om liber. Dacă nu te comporți ca un om liber, te blestem”. Lui Paul Miron nu i-a lipsit curajul și s-a purtat ca un om liber, cum a fost viața întreagă. S-a îndreptat spre România și s-a pus vârtos la treabă. A ajuns aici cu emulii săi, pe care îi reunise în Societatea studențească „Mihai Eminescu”, desfășurând la Iași sesiunile științifice. A izbutit, chiar și în perioada în care se puseseră lacăte grele pe ieșirea din țară și participarea românilor la studii în Occident, să ofere burse pentru studenții și profesorii din România. Freiburgul devenise în acei ani o a doua casă pentru mulți dintre cei doritori să studieze în Occident. Paul Miron și Elsa Lüder au pus în operă tot atunci, cu o îndrăzneală care i-a uimit pe mulți, câteva proiecte academice și editoriale de anvergură, având sprijinul unor oameni lumi­nați și curajoși din Universitate. E vorba de reeditarea „Dicționarului Tiktin” și a Bibliei, în elaborarea cărora a antrenat tineri studenți, cadre didactice și cercetători. A fost și prilejul unei școliri de elită. Când intelighenția românească, mai ales cea nealiniată, nu reușea cu nici un chip să iasă din țară, el reușea să-i aducă în Germania, la Freiburg, pe cei mai incomozi pentru regim dintre universitari și creatori. Și nu erau doar un unul sau doi, poftiți să stea în Germania pe spezele familiei Miron, ci cohorte întregi de asemenea musafiri. Nu prea a existat nume important din spațiul cultural și universitar românesc care să nu le fi călcat pragul la Freiburg, de la Andrei Pleșu la Mircea Dinescu, de la Nicolae Manolescu la Emil Hurezeanu. Lista e mai lungă ca o zi de post. Dar Elsa și Paul Miron nu i-au avut oaspeți doar pe oamenii de cultură din România, ci și pe basarabeni. Profesorul parcă avea în mână o baghetă magică și zbura peste ziduri, legând ceea ce părea de nelegat. A săvârșit, s-ar putea spu­­ne, fără a exagera cât de puțin, miracole. Mulți s-au întrebat, pe bună dreptate, cum a fost cu putin­ță? Nu sunt mari taine. A fost posibil grație artei negocierii unui om, care nu cerea nimic, dăruia și nu era bântuit de prejudecăți, cum se mai întâmpla cu destui din exil. Departe de dânsul mândria țanțoșă, dimpotrivă, arăta smerenie, umilitate, când era cazul, și iubire cât cuprinde.

Mă gândesc la el și văd înaintea ochilor un om bun, cu o răbdare benedictină, și cu iscusința de a descâlci ghemuri și sculuri tare încâlcite, pe care de obicei cei mai mulți le lasă baltă. Îi aud glasul molatec, dar cuceritor. Voiai din tot sufletul să-l asculți și ciuleai urechile nu cumva să pierzi vreun cuvânt din înțelepciunile rostite în grai cu miresme cerești. Și câte alte gesturi de mare omenie nu a întreprins profesorul Miron în acea vreme. A contribuit cu danii substanțiale la ridicarea din temelii a bisericii din Popești, Farcașa, de pe valea Bis­triței, baștina mamei sale. Între altele a comandat în Spania două uși turnate din bronz pentru acest sfânt lăcaș. A întâmpinat stavile mari în aducerea lor în țară, dar a învins cerbicia vameșilor. Nu s-a dat cu nici un chip bătut și a avut satisfac­ț­ia să admire la locul și rostul ei jertfa aceasta.

Odată cu prăbușirea Zidului Berlinului și eliberarea României de comunism, în sufletul pribeagului, tânguitor mereu după patria sa, se pârguia dorința de a avea un țărm unde să-și ancoreze corabia lui umblătoare pe mișcătoarele cărări ale lumii, acel țărm al întoarcerii acasă. Și a ales ca loc de întemeiere la Vama Veche, pe malurile Pontului Euxin, pe care l-a dobândit nu ușor, surmontând cu o tenacitate de luptător toate hățișurile birocrației românești cu reflexe totalitare. Se așeza într-un topos cu încărcătură simbolică miezoasă, tărâmul tristului exil ovidian, cu care se simțea afin, cum lasă să transpară în piesa sa de teatru închinată poetului surghiunit la Tomis. Cu felul său de a concepe nepereche existența, socotea că aici, pe malul mării, în sonurile eminesciene ale valurilor, se cădea să-și aibă sălașul, la răspântii, adică în țara lui, dar într-un loc de unde oricând putea îmbrățișa mapamondul. Era hotărât să ridice aici un cort al lui Avraam, unde să pășeas­că, cu simțământul propriului cămin, românii și străinii, în primul rând învățăceii de la Freiburg, cei de atunci și de dinainte, care, cum mi s-a destăinuit cu șarmul cel fără seamăn în acel memorabil interviu televizat din octombrie 1996, „n-au învățat grozav românește, dar au învățat că România e o țară care merită să existe”. Paul şi Elsa zidiseră la Vama Veche o casă deschisă, primitoare. I-au zis „ Casa cu olane”. Dinspre uliță nu-i vedeai decât coperișul în bună tradiție dobrogeană. Ca să se deschidă poarta, îți vesteai sosirea prin bătaia clopotului puțin dogit. De îndată ce intrai, se dezvăluia o alcătuire de o anume nobleţe şi distincţie bătrână, hărăzită proprietarilor, dar în egală măsură prietenilor şi ucenicilor. Un spaţiu cu virtuţi paradisiace, având acea armonie şi tihnă a locuinţelor din vechime şi un confort al civilizaţiei contemporane. O bunăcuviinţă împărăţea peste tot în „Casa cu olane”, în celelalte acareturi din piatră calcaroasă de Dobrogea, abia primenite, în căsuţele de camping din întinsa grădină potopită de flori, de arbuşti şi de arbori încărcaţi de rod. În acest univers, un fel de campus contemporan, se adunau prietenii ca la o clacă de odinioară din Giuleştii de lângă Fălticenii copilăriei. Sosiseră la conac, la boierul Paul Miron și duducuța Elsa, oas­peți din Germania, dar şi din România, precum şi din alte părţi ale planetei. Totdeauna primirea era avraamică și te aflai pe o planetă nu părăsită, cum scrie despre copilăria ei la Fălticeni Profira Sadoveanu, ci rarisimă, unde parcă regăseai Raiul de dinaintea păcatului originar. Și intrând, toate curgeau în albia iubirii. Acest cuib a fost plăsmuit de Paul și Elsa Miron întru întruparea bunătății, care nu-i ceva iluzoriu, când vrei să te împărtășești din merinde de ăst fel și dorești să o faci cu semenii. În cortul acesta al lui Avraam în 2006, în august, au descins prietenii, nu puțini, să-l celebreze la 80 de ani pe Paul Miron, de fapt să cinstească prietenia, valoare supremă, care i-a tutelat acestuia existența. Paul Miron trăia acel moment cu ingenuitatea ce-i nimbase întreaga-i viață făptura. Lăsa întotdeauna impresia unei fiinţe rupte de realitate, scoasă din contingent, mirându-se de ceea ce avea loc în juru-i. Stelarul Paul Miron era în acelaşi timp un lucid imbatabil. Mintea lui fremătătoare, fosforescentă, scăpăra ca un licurici în noapte şi observa cu acuitate tot ce se petrecea şi mai ales cum se petrecea. Și era bucuros, n-am nici o îndoială, pentru ceea ce săvârșise cu o perseverență și o devoțiune silențioasă pentru țara lui, floarea cea neveștejită din inima sa.

Sălașul veșniciei

Ca înțelepții din vechime, Paul Miron s-a grijit și de casa veșniciei. Statornicindu-se la Vama Veche, s-a consacrat dintru început ridicării unei biserici. A fost unul din ctitori și, la fel ca la zidirea Casei cu olane, a luptat ca bazilica să fie un semn care să înnobileze toposul, cu o configurare ieșită din huma Dobrogei și cu o expresivitate de Bizanț rafinat. Și tot atunci s-a învrednicit și de o altă faptă creștinească, să înzestreze satul cu loc de îngropăciune. E ctitor de țintirim la țărmul Mării Negre. Și-a pregătit, aidoma înain­ta­șilor săi din Giuleștii de lângă Fălticeni, mormântul. A fost scoborât în pământul din care se ivise în a treia zi a Sfintelor Paști ale anului 2008. Țărmul întoarcerii acasă devenea astfel țărmul întoarcerii pentru totdeauna în România, țara care a fost sufletul său pe de-a-ntregul. Doarme somnul de veci în sălașul veșniciei sale, primind vestiri din lumea cea largă prin murmurul mării neostoite, și simțind adierile venite dinspre culmile carpatine, unde îi sunt obârșiile și din care și-a tras energiile lucrării sale întru binele țării sale și al omenirii.

Îmi amintesc de toate acestea ca într-un vis la nişte ani de la trecerea profesorului Paul Miron și la o sută de la venirea sa pe lume, despre care s-a cuvântat la „ Masa umbrelor”, predoslovia Simpozionului In­ternațional „Explorări în tradiția biblică românească și europeană”, aflat la XV-a ediție, pregătit cu înalt spirit academic de profesorul Eugen Munteanu și echipa sa de la Universitatea Iașilor, desfășurat la început de iulie în Sala Sinaxar a Catedralei Mitropolitane a Moldovei și Bucovinei.