Salvatori ai patrimoniului din Țara Vrancei

I-am întâlnit la Vidra, așezare dintr-o regiune vestită pentru munții ce și-au făcut loc până la noi mai întâi prin legenda Vrâncioaiei. Într-o șezătoare pe care au înființat-o la imboldul inginerului Nelu Dumitrescu, câteva femei din Țara Vrancei au învățat semnele cusăturilor și țesăturilor vechi și le-au făcut să renască pe cămăși noi. Au înțeles, împreună, că nu ne putem proiecta numai în trecut, că timpul, oamenii și modul de viață nu pot sta pe loc, dar că fără bogăția experiențială a trecutului, prezentul nu ar putea fi complet. Și nici viitorul. Așa s-au născut o pasiune pentru semne și cusături și un palmares impresionant de modele specifice acestui ținut salvate pe cămăși și țesături noi.

O dată pe săptămână, femeile din grupul „Șeză­toare Vidra” se adună într-un atelier amenajat în Muzeul Țării Vrancei din comună, unde deslușesc modele vechi de pe costumele tradi­ționale vrâncene, de pe țesături ori din albumul Elenei Cuparencu, o învă­țătoare care a trăit la începutul secolului trecut la Dorohoi, în județul Botoșani, dar care a străbătut satele vrâncene și a desenat modelele de pe portul specific acestor locuri, salvându-le. Așa le-am găsit pe aceste pasionate doamne și la finalul acestei veri, într-o zi de august încă fierbinte, într-o adevărată întrecere de îndemânare. Pe lângă războiul de țesut, profesorul Nelu Dumitrescu le explica musafirilor veniți de la Chișinău, membre ale grupului „Șezătoarea Basarabia”, cum se aleg ițele pentru un model de catrință de Vrancea. „De dragul tradițiilor, aici, la Vidra, am înființat o «Șezătoare» și ne întâlnim în fiecare săptămână. Ne strângem câteva femei și câteva fetițe de 10-11 ani, care și-au început deja a coase propria cămașă. Astăzi, avem alături de noi doamne de la «Șezătoarea Basarabia». Au venit să vadă cum țesem noi catrințele, cum sunt împodobite catrințele de Vrancea și le învățăm să facă modele pe ca­trințele lor”, îmi spune Gabriela Elena Păduraru, supraveghetoare la Muzeul Țării Vrancei din Vidra.

Rețeaua salvatorilor

Nelu Dumitrescu este „motorul” care a pus în mișcare mecanismul care azi ține viu și răs­pândește, într-o rețea care s-a tot întins în toată țara și în Republica Moldova, pasiunea pentru vechile cusături românești. Născut în Vidra, într-o familie de știutori de carte, a îndrăgit portul vrâncenilor și bogăția semnelor încifrate pe cămăși, pe catrințe, pe pieptare. De pe la 13-14 ani a început să-și încropească o colecție de port tra­dițional, mai întâi adunând piese din familie, apoi lărgindu-și aria de interes și achizițiile. Tot din familie, de la bunica maternă, a aflat și a salvat toate modelele și tehnicile de cusut pe care aceasta le știa.

Viața l-a dus către o carieră de inginer, l-a așezat, din 1988, în Germania, dar nu a întrerupt niciodată legătura cu România. Și nici nu s-a lepădat de dragostea pentru acest tip de patrimoniu. „Mama a fost prima moașă cu școală din zona noastră. Când eram mic, tot satul așa umbla îmbrăcat. Mergeam cu bunica de la Nistorești, fiică de preot, la câte o înmormântare și o întrebam, de­seori, dacă nu e păcat să îngroape femeile cu așa cămăși frumoase. Bunica îmi spunea că este dreptul lor și cui îi pare rău de o «cămeșă» din asta n-are decât să și-o coase. M-am hotărât să fac o colecție, să strâng, să salvez. Am adunat foarte multe cămăși - și cu tablă, și cu altiță, și costișate, și cu râuri drepte (modele de cămăși tipic vrâncene, n.r.). Bunica era născută în 1895. Știa tehnicile vechi de cusut și-mi explica modelele. Le-am scris, le-am păstrat, dar nu m-am gândit niciodată că se vor mai coase cămăși așa, că se vor relua aceste practici. Ca după ani de zile, în 2014, să încep
«Șeză­toarea București», alături de Ioana Corduneanu (azi coordonatoarea „Semne Cusute”, n.r.) și să le învăț tehnicile de cusut și modelele pe care le învățasem eu de la bunica. În 2014 am cusut și o cămașă pentru fiica mea, în Germania. Apoi au început să se desprindă și alte «Șezători», și în alte orașe din țară, și la Chișinău”, povestește Nelu Dumitrescu.

Practic, în 2014, le-a inițiat în tainele cusutului pe membrele „Șezătoarea București”. Caietele cu însemnări de la bunica, semnele de pe cămășile din colecția personală, albumele cu modele de cusături românești vechi, vizitele sistematice în muzee etnografice din întreaga lume i-au consolidat cunoștințele și l-au ajutat nu doar să înțeleagă în integralitate acest tip de patrimoniu, ci să-l și poată împărtăși. Din acest nucleu inițial s-au desprins și s-au răspândit apoi și alte „Șezători” - la Craiova, Cluj, Constanța, Bacău, Suceava, Oradea, Galați, Focșani, Chiși­nău. „«Microbul» s-a extins de la grupul nostru inițial, din 2014, din București. Tuturor doamnelor pe care le-am învățat le-am pus o condiție: «Eu te învăț, dar dă mai departe!»”, spune Nelu ­Dumitrescu.

„Șezătorile” s-au replicat în orașe și orășele, dovedind că iubitori și salvatori există peste tot. O rețea de capilare care irigă inima ostenită a unui meșteșug gata-gata să se piardă. Rețeaua salvatorilor de cusături românești.

„Șezătoarea Basarabia”

Olesea Enachi este din Chiși­nău. Am întâlnit-o și pe ea la Vidra. A venit să învețe de la Nelu Dumitrescu și de la doamnele din „Șezătoarea” locală cum se țes catrințele, pentru că în Basarabia tehnica țesutului de catrințe s-a cam pierdut. Povestea ei personală este legată indisolubil de nucleul din 2014 construit, în București, de Nelu Dumitrescu și de Ioana Corduneanu. „În 2014 l-am întâlnit la București pe profesorul Nelu Dumitrescu, care ne-a arătat punctele de cusătură. Așa am făcut prima cămașă, am participat la proiectul «Aidoma», în care am făcut replici ale cămășilor basarabene de nașă și de mireasă. Apoi am mers cu echipa «Semne cusute» în expoziții la Zaragoza, Luxemburg, Iași, Suceava, Botoșani”.

În 2016 a înființat „Șezătoarea Chișinău”, comunitate la care au aderat foarte repede femei interesate de acest meșteșug, iubitoare de tradiții. Apoi, pentru că povestea trebuia să meargă mai departe, a fost rândul Chișinăului să fie solul fertil din care să plece semințe gata să rodească în altă parte. „De la acest nucleu din Chișinău, în ultimii cinci ani s-au înființat și alte «Șezători», grupuri mai multe și mai mici. Centrul Național de Cultură Tradițională din Republica Moldova susține ideea aceasta și invită meșteri de la casele de cultură din raioane, din sate și fac șezătoare, transmi­țând astfel «microbul» și în multe sate, unde se înființează mereu alte și alte «Șezători». Sunt mândră că acum în Republica Moldova sunt foarte puține sate care au rămas fără «Șezătoare». Bucuria mare este că femeile cos ce trebuie, nu mai aleargă după cămăși brodate industrial și își caută modelele locale, ceva ce a fost cândva specific. Datorită doamnei Varvara Buzilă (reputat etnograf basarabean, n.r.), care a deschis muzeul și a arătat aceste cămăși basarabene, noi am știut care sunt modelele noastre de Basarabia”, spune Olesea Enachi.

Specialiștii, etnografi și muzeografi, precum și directorii de muzee au avut un rol important în perpetuarea meșteșugului curat, nealterat, deschizând colec­țiile de etnografie către public, așa cum au făcut etnograful și muzeograful Varvara Buzilă la Muzeul Național de Istorie și ­Etnografie din Chișinău ori muzeograful Claudia Balaș, la Muzeul Județean Olt din Slatina, pentru ca aceia interesați să poată culege modele specifice anumitor zone, sau publicând albume de cusături vechi, așa cum a făcut directorul Muzeului Vrancei din Foșcani, Valentin Muscă.

Muzeul Țării Vrancei din Vidra, un model exemplar de colecție etnografică

Însă, în Vrancea, rețeaua salvatorilor de patrimoniu include și micile muzee și colecții muzeale din localitățile acestui ținut plin de istorie și legende. Un exemplu în acest sens este chiar Muzeul Țării Vrancei din Vidra. Înființat în clădirea în care a funcționat prima școală a satului, o clădire de patrimoniu, cu o arhitectură impresionantă, construită la 1850, din bolovani de râu, și complet restaurată, muzeul cuprinde un bogat inventar de obiecte, port tradițional și imagini-document de pe toată întinderea Țării Vrancei.

Vizitatorii pot admira aici o interesantă selecție de fotografii realizate de Iosif Berman în timpul campaniei monografice a lui Dimitrie Gusti, desfășurată în 1927 la Nereju, Vrancea. De asemenea, obiecte de lemn, din gospodăria tradițională vrânceană, explică evoluția micii industrii casnice din această zonă.

Una dintre încăperi este dedicată vieții religioase foarte bogate din Munții Vrancei. Aici se păstrează icoane de o deosebită valoare patrimonială din bisericile și mănăstirile de odinioară, carte bisericească veche și foto­gra­fii-dcument ale unor lăcașuri de mult dispărute.

Partea cea mai spectaculoasă este rezervată etnografiei zonei. O minunată colecție de port, scoarțe și țesături, ceramica de Irești, un vechi centru de olărit din Țara Vrancei, toate sunt mărturii ale îndeletnicirilor vechilor vrânceni.

„Avem în colecție această cămașă nouă pe pânză veche de casă, un model de Vidra, pe care femeile din «Șezătoarea Focșani» au cusut-o în memoria Elenei Cuparencu, cea care a desenat planșe după cămășile din Țara Vrancei. De asemenea, interesantă este această cămașă cu mâneca răsucită. Lungimea mânecii ajunge până la un metru și jumătate. A apărut mai întâi la curtea domnească. Mai apoi, purtau astfel de cămăși preotesele și moașele din sate. Era semn de bogăție, de fală, pentru că într-o astfel de cămașă intra mult material. Le-au realizat așa până în Primul Război Mondial, când au început să mai facă economie la material și făceau mâneca fix cât le trebuia. Moașele se foloseau de mâneca asta lungă când «buricau» copiii”, explică Gabriela Elena Păduraru.

Am părăsit Vidra având în minte imaginea acestei colecții, care tezaurizează bogăția drumului de pe care venim, pentru a ști cum să mergem mai departe, dar și pe cea a firelor întinse la războiul de țesut, cu care Nelu Dumitrescu și femeile de la „Șeză­toare” lucrează ore în șir, deslu­șind cifrul trecutului. Alături de semnele de pe cusăturile vechi, toate aceste mărturii vor construi și azi, așa cum făceau odinioară, punți trainice între generații.