Săraca, mănăstirea de unde te întorci îmbogățit

Mănăstirea Săraca, din Șemlacul Mic, județul Timiș, cea mai veche din Arhiepiscopia Timișoarei, își poartă existența martirică în timp, precum monahul rodul voturilor călugăriei. Aici, la hotarul sud-vestic al Ortodoxiei românești, slujirea îmblânzește pustiul, preschimbă uitarea în cercetare, mândria omenească în ascultare și ignoranța în lecuire sufletească. Cine ajunge la Săraca nu se mai uită pe sine, se smerește și se întoarce în viață înfometat de Hristos și locuit de duhul înțelepțirii și al rugăciunii.

Drumul spre Mănăstirea Săraca este asemenea străbaterii unui tărâm al încercărilor. Cazematele ridicate în zonă în perioada postbelică mărturisesc un răstimp tensionat, satele depopulate vorbesc despre marile dislocări de popu­lații și migrarea șvabilor, iar nesfârșitele șiruri de boscheți de pe marginile drumurilor, despre un fel de durere, adâncă și încă nelecuită parcă a bănățenilor. Și totuși, în acest tablou îngândurat, înviorat pe alocuri de verdele crud al câmpurilor, într-o margine de sat, un așezământ monahal aduce în prezent mesajul unei statornicii jertfelnice a Ortodoxiei. Mănăstirea Săraca mărturisește despre sine și despre noi. Despre noi, oamenii care, cunoscându-i istoria și vredniciile, încercăm să redescoperim sensul vertical al existenței, pierdut, uitat, ignorat în ternul chinuit al orizontalei vieții noastre.

Istorie jertfelnică

Prima mărturie despre exis­tența mănăstirii vine dintr-un document din secolul al XIII-lea, prin care regele Ștefan al V-lea dăruiește așezământului o moară cumpărată de la iobagul Vlăduceanu. Un act papal din 1204 arată că în părțile Șemlacului existau numeroase mănăstiri „gre­cești” (ortodoxe, n.n) și numai una catolică. În timp, mănăstirea a purtat mai multe denumiri: Șumig, Șemliug, Șemlag, iar în final Săraca. Pe la 1400, călugării franciscani o numeau „pepinieră de schismatici”, adică centru de rezistență la încercările de catolicizare a creștinilor din Banat. În 1443, biserica mănăstirii este rezidită din piatră și cărămidă de către călugărul Macarie de la Tismana, ucenic al Sfântului Nicodim, și împodobită cu pictură. În 1730, în urma unui incendiu provocat de turci, biserica este restaurată, refăcându-se și pictura, prin osârdia egumenului Simion și a ctitorilor Giuriciko Lazarevici cu fiii săi, Nicolae și Jivan, fresca fiind executată de zugravul Andrei, cu fiul său Andrei, împreună cu Iovan și Chiriac, toți din Țara Românească, școliți la Horezu. Ei au lucrat după erminia bizantină, cu tradiția venită de la Sfântul Munte Athos. Din pictura originală se mai păstrează câteva scene în pridvorul mănăstirii. Alte repere istorice conturează adânc existența jertfelnică a mănăstirii: anul 1778, când împăratul Iosif al II-lea o închide, socotind-o prea săracă, și o comasează cu Mănăstirea Mesici, din Serbia de astăzi, unde îi sunt transferate bunurile și documentele; 1802, când este des­ființată, biserica dată în folosință credin­cioșilor din Butin, iar clădirile, transformate în școală; 1803, când mănăstirea, cu toate bunurile ei, trece împreună cu satele din împrejurimi în proprietatea lui Ioan Ostoici, un dregător bogat din Timișoara, care interzice credincioșilor din Butin să mai folosească biserica și școala; 1838, când Ostoici transformă biserica în mausoleu familial. În 1934, omul de cultură bănățean Ioachim Miloia, cu sprijinul cre­dincioșilor din Țara Românească, răscumpără mănăstirea cu 150.000 lei și o trece sub oblăduirea Episcopiei Caransebe­șului; în 1959, în urma decretului comunist, este din nou desfiin­țată. Până în 1989, mănăstirea a funcționat ca biserică a Parohiei Șemlacul Mic; între 1970 și 980, prin purtarea de grijă a vrednicului de pomenire Nicolae, Mitropolitul Banatului, sunt restaurate biserica și pictura, iar în 1989, mănăstirea se redeschide, urmând un amplu proces de refacere și dezvoltare, prin ridicarea unui corp nou de chilii, o gospodărie anexă, Paraclisul „Buna Vestire”, trapeza și foișorul din curte. În prezent, obștea mănăstirii este formată din doi ieromonahi, doi monahi și doi frați.

Rugăciune neîncetată

În acest loc al interogării obligatorii, am cunoscut un ucenic al inimii: părintele arhimandrit Climent Vântu, starețul mănăstirii. Om intrat firesc, fără durerea ruperii de lume, în monahism la 19 ani, trecut prin asceza Sfântului Munte, unde l-a avut ca învățător pe marele duhovnic al Athosului, părintele Dionisie de la Colciu. Monah care cunoaș­te mai degrabă adâncul tăcerii decât subțirimea grăitului. Cu cuvioșia sa am vorbit, în cuvinte puține, despre mănăstire și despre noi, cei care, nefiresc de senini, neglijăm sensul verticalei vieții.

„Rolul cel mai important al mănăstirii este practicarea rugăciunii neîncetate. Atât de către noi, cei care viețuim aici, cât și de credincioșii care ne cercetează. Vremurile tulburi pe care le petrecem pot fi depășite și cu picul de rugăciune pe care, cu nevrednicie, o facem noi. Dragostea de Dumnezeu, care sper să fie mai multă decât nevoința pe care o depunem, ne va duce pe toți la limanul mântuirii. Ne rugăm lui Dumnezeu să trimită tineri la noi. Să învețe să iubească rugăciunea, să-L iubească pe Hristos. Să facă în așa fel încât ea, rugăciunea din sfintele mănăstiri, să nu înceteze niciodată. Dacă va înceta, nici noi, oamenii, nu vom mai fi pe acest pământ”, ne măr­turisește părintele stareț.

Am vizitat apoi biserica veche, cu hramul „Schimbarea la Față”, și noul paraclis în care, intrând și rugându-te, cu siguranță vei ieși din ele cu aripi încolțite în umeri. Pentru că aici lucrează duhul înțelepțirii și rodul rugăciunii neîncetate. Aici, icoana Maicii Domnului, făcătoare de minuni, moaștele unor sfinți, precum și cele ale anahoreților neștiuți, care păzesc așezământul și Ortodoxia din mormintele lor necunoscute, lucrează. Lucrează adânc în sufletul omului însetat să se împace cu sine și cu Dumnezeu.

„În mănăstirea noastră se află o icoană a Maicii Domnului, din secolul al XVIII-lea. Datorită ei, fiul unui pașă de la Vârșeț, rătăcit prin mlaștinile din zonă, a fost găsit după trei zile de rugăciuni rostite de credincioși și călugări. Altă dată, după ce fusese furată de un general turc, icoana s-a întors la locul ei în biserică. Văzând că nu o pot lua, turcii au incendiat mănăstirea. Când s-au întors călugării, au găsit icoana neatinsă de foc. Prin rugăciuni și astăzi foarte mulți copii se vindecă de boli grave la această icoană. Îi îndemnăm pe toți credin­cioșii să ne viziteze, să descopere aici duhul creștinesc al românilor din cele mai vechi timpuri, să primească hrană sufletească, putere și har, pentru a birui ispitele și necazurile acestei vieți”, ne mai spune părintele Climent Vântu.

Iar noi dăm mărturie că la Săraca, cine ajunge și se roagă se întoarce în viață mai bogat la suflet și mai luminat la inimă.