Scântei din inima Sfântului Ioan Iacob

Biserica Ortodoxă Română îl pomeneşte astăzi pe Sfântul Ioan Iacob de la Neamţ, născut la 23 iulie 1913, în satul Crăiniceni - Horodiştea, din judeţul Botoşani. Cuviosul părinte şi-a început viaţa mănăstirească în lavra Neamţului. De acolo, dorul de sfinţenie l-a adus în Ţara Sfântă, unde a trecut la cele veşnice în peştera din pustiul Hozevei.

Sfântul Ioan este unul dintre puţinii oameni sfinţi care au lăsat Bisericii poezii de o rară tandreţe şi căldură. Părintele Vasile Păvăleanu, profesor la Seminarul Teologic de la Mănăstirea Neamţ, a studiat această operă nepreţuită şi ne-a împărtăşit câteva din gândurile sale cu privire la viaţa şi scrierile Sfântului Ioan de la Neamţ: "Cămările cereşti cele gătite de la întemeierea lumii binecuvântaţilor Părintelui ceresc sunt pline de sfinţii Săi ridicaţi dintre toate neamurile pământului, care sunt un adevărat "nor de mărturii" şi adevărate stele lucitoare pe firmamentul Bisericii pentru ca cei din lume văzându-le, să preamărească pe Tatăl din ceruri. O asemenea stea luminoasă ridicată din neamul nostru românesc şi din trunchiul Bisericii străbune este Sfântul Ioan Iacob Românul sau Hozevitul, a cărui viaţă mai presus de materie uimeşte şi firea îngerilor, şi firea oamenilor, căci în trup fiind, a vieţuit ca unul fără de trup şi pe pământ trăind, a pregustat deja din slava Împărăţiei lui Dumnezeu. Sfinţenia vieţii sale transpare atât din modul duhovnicesc în care a trăit, cât şi din proslăvirea trupului său prin nestricăciune şi neputrezire, dar în egală măsură şi din scrierile sale, în special din poezii, care scot în evidenţă cu multă putere credinţa sa ortodoxă statornică şi tare, manifestată prin pocăinţă permanentă, prin dorul de cerul sfânt, printr-o preocupare şi nelinişte ontologică a sufletului său pentru mântuire, precum şi prin durerea ce-l frământă pentru necredinţa lumii de azi şi pentru ispitele născute din "moda lumii". Frumuseţea literară, încărcătura duhovnicească, sensibilitatea sufletească, sonoritatea frazei, a rimei şi a ritmului, tematica versificată fac din poezia Sfântului Ioan o cântare şi o rugăciune, o teologie în cuvânt şi în trăire, o preamărire imnică a lui Dumnezeu şi o mustrare ziditoare pentru sine şi pentru lume. Toate aceste cuvinte aşezate în vers dulce, într-o simplitate şi candoare celestă arată simţămintele sfinte şi nobile ce-l animă, cum însuşi mărturiseşte: "Dacă vrei să ştii vreodată Ce simţea inima mea, Cetitorule iubite, De la versuri vei afla!" (Scântei din inimă)." Poeziile Sfântului Ioan îl aşază pe autor între marii poeţi creştini, spune părintele Păvăleanu, "căci nu sunt cu nimic mai prejos decât versurile lui Eminescu, Coşbuc, Voiculescu, Ioan Alexandru, Traian Dorz, Radu Gyr sau alţii; dimpotrivă, poezia sa are un mesaj aparte, deoarece este poezia unui sfânt, nu a unui geniu, pe lângă inspiraţia artistică proprie poetului, se adaugă inspiraţia divină. Aceste poezii religioase sunt inspirate atât din Sfânta Scriptură, ea însăşi inspirată de Dumnezeu, din prezenţa Sfântului Ioan la Mormântul Domnului şi la celelalte locuri sfinte, stropite fiind cu lacrimile pocăinţei şi dogorite în focul dragostei de Dumnezeu". În continuare, vă aducem înainte câteva din cele mai grăitoare versuri ale Sfântului Cuvios Ioan Iacob Hozevitul de la Neamţ, ce fără doar şi poate vor rămâne pentru noi şi pentru generaţiile ce vor urma o autentică hrană duhovnicească. Rugăciune Doamne, Dumnezeul nostru, Cel bogat în îndurări, Luminează-mi totdeauna "Pământeştile cărări"! Mila Ta cea părintească îndulceşte viaţa mea, Dar cutremur mă cuprinde Că nevrednic sunt de ea. Prisoseşte, Doamne Sfinte, Darul Tău dumnezeesc Ca să Te cunosc mai bine Şi mai mult să Te slăvesc! La cei din urmă Când gura mea, iubite frate, Se va închide pe vecie Şi mâna mea cea slăbănoagă Va înceta de a mai scrie. Atunci să cauţi la răbojuri Pe care eu le-am însemnat În vremea când eram odată Cu gândul paşnic, adunat. Să cugeţi cu luare-aminte Acestea ce s-au zămislit Prin harul luminării sfinte În gândul meu cel umilit! Şi dacă-ţi vine întristarea Aproape de mormântul meu Atunci să mergi la Schitul nostru Că - nevăzut - mă duc şi eu. Să mergi acolo primăvara Când toate jos se veselesc Şi când se văd trecând cocoară Spre plaiul nostru românesc! Acolo să citeşti cântarea Blagoslovitului Iordan Şi apa va ţine isonul La versuirea lui Ioan. Ea va cunoaşte graiul tainic Şi murmurând încetişor, Va face semn la păsărele Şi toate vor cânta în cor! Cugetări Cât de mult iubeşte Domnul Pe făptura Lui de jos Şi cum nu socoate omul Darul cel întru Hristos! Toate minţile din lume Şi talentele de soi Nu ajung ca să măsoare Mila Lui cea către noi! Pentru om zideşte lumea Cu Edenul desfătat, Aşezându-l să rămâie Veşnic ca un împărat. Prin păcatul neascultării Pierde locul fericit Şi la stricăciunea morţii Omul este osândit! Nelăsând pe totdeauna Să rămânem sub blestem, Vine jos Mântuitorul Şi ne cheamă la Eden. El pogoară tainic cerul Prin venirea pe pământ Ca să ne sfinţească firea Cu al darului veşmânt. Viaţa cea nemuritoare Dobândim noi cei de jos Şi ne facem fiii slavei Prin Lumina Lui Hristos! Luceferii ştiinţei Învăţaţii lumii astăzi Tot se străduiesc mereu Ca deplin să dovedească Că "nu este Dumnezeu"! Cu progresele ştiinţei Ca şi mândrul ,,Lucifer" Dânşii vreau să se înalţe Astăzi mai presus de cer. Două uşi le stau în faţă Şi rămân aici miraţi, După cum la poarta nouă Stau privind nişte mânzaţi. Una este "uşa vieţii" Care lor li s-a închis, Alta este cea a morţii Care groaznic s-a deschis. Câte le ajunge capul Caută să născocească Ca să fabrice viaţă Şi pe moarte s-o oprească! Orice unelteşti atee, Viaţă însă nu poţi da, Iar de răfuiala morţii Nici de cum nu vei scăpa. Dacă nu cunoşti în viaţă Pe Prea Bunul Dumnezeu, Vei cunoaşte după moarte Tirania "celui rău"! Altă Cruce, alte rane (cugetări) Doamne, pentru ce mai curge Sângele-Ţi din coastă iar? Cine azi Te mai străpunge? Înnoind al Tău calvar? "Viaţa ta (răspunde Domnul) Cea cu duh nepocăit Mă răneşte prin păcate Şi mă ţine răstignit. Ranele pricinuite De păgâni şi de evrei S-au închis, iar tu creştine? Mă străpungi mai rău ca ei! Sângele răscumpărării Pentru tine s-a vărsat, Scoală-te prin pocăinţă Nu fi slugă la păcat"! Nu te mânia stăpâne, Tu cunoşti fiinţa mea Că se pleacă totdeauna Către lumea asta rea. Uşurează-mi, Doamne, trupul Căci apasă prea tiran Şi-mi înăbuşă simţirea Sufletului meu sărman! Până mă pogor în groapă Dăruieşte-mi harul sfânt Ca să-mi spăl mereu cu lacrimi Întinatul meu veşmânt. Reţeta duhovnicească - pentru un sihastru - Un dram de viaţă cât mai este În lumea asta să trăieşti Jertfeşte-l numai pentru suflet Şi lasă grijile lumeşti. Un singur an, sau jumătate, O lună poate ţi-a rămas, Sau numai ziua cea de astăzi, Ba poate chiar numai un ceas. Pe cât de tainic se arată Hotarul vieţii pe pământ Pe-atât mai scurt să-ţi pară drumul Ce duce până la mormânt. Să nu mai cauţi la plăcerea Prietenilor trecători Căci ei nu pot să te ajute Atuncea când va fi să mori. Prieten bun câştigă-ţi plânsul Şi "Rugăciunea lui Iisus", Căci plânsul stinge focul veşnic Iar ruga te înalţă sus. De-asemenea să ai prieteni Poruncile dumnezeieşti Pe care, fără de prihană, Cu dragoste să le păzeşti. Prietenia cea cu lumea Te lasă singur la mormânt Şi numai "faptele credinţii" Tovarăşi - mai departe - sunt. Imnul de recunoştinţă către Dumnezeu Cereasca bunătate Văzând la orice pas Îmi stă uimită mintea Şi gura fără glas. Din căile pierzării Stăpâne mă fereşti Şi "arma otrăvită" A celui rău zdrobeşti. Iar când "cosorul morţii" S-apropie turbat, Răbdarea Ta îl ţine De mine depărtat. Vrăjmaşii cei din lume, Când sapă groapa mea Îi faci întotdeauna S-alunece în ea. Când paşii mei Stăpâne Se clatină slăbind, A Tale mâini - cu milă - Spre mine se întind. Când ranele din suflet Îs grele de purtat, Tu, sârguind - cu darul - Le vindeci minunat. A inimii durere Tu singur doar o vezi Şi când mă biruieşte Atunci o uşurezi. Pe-a mele neputinţe Le porţi neîncetat Precum povara Crucii De voie, ai purtat. Deşi mai mult ca alţii Sunt vinovat mereu Dar altul decât Tine Nu-mi este "Dumnezeu". Cunosc că am la suflet Veşmântul întinat Dar a credinţei taină La nimeni n-am trădat. Şi dacă eu, din fire Slăbind, mă poticnesc, Dar Sfânta mântuire Eu tot nădăjduiesc. Semne de jale la Iordan devale Te-ai supărat acum, Iordane Şi nu mai zburzi voios în cale: Te dai mereu la adâncime, Ascuns în malurile tale! Văzându-ţi valea jefuită De lăcomia omenească, Ţi-ai micşorat belşugul apei Şi frumuseţea cea firească. S-a speriat acum pustia De zgomotoasele motoare Şi nu mai sunt, ca altădată, Nici păsări vesele nici fiare. Acuma nu mai vezi sihaştrii În valea ta cea minunată, Căci astăzi, zilnic, se pogoară O lume nouă, răsfăţată. Botezătorule Ioane, De vei veni la vale iară, Nu vei cunoaşte nici pustia, Nici apa de odinioară! Arată-le din nou la oameni Pe "Mielul cel Dumnezeesc", Căci multă lume nu-L cunoaşte, Iar unii îl dispreţuiesc! Acum îi apa mai sărată Şi liniştea s-a tulburat, Iar în lăcaşul tău din vale "Irodiada"s-a mutat! În locul imnurilor sfinte Şi-al predicii de pocăinţă, Acum auzi cântări la Radio A celor fără de credinţă. Din cele patru părţi a lumii Răsună vestea de război Şi toţi vedem securea morţii Apropiindu-se de noi! Arată-le din nou la oameni Pe "Mielul cel Dumnezeesc" Căci multă lume nu-L cunoaşte, Iar alţii îl dispreţuiesc! Către "Irozii" cei de astăzi Mai strigă Sfinte Prooroace, Să nu mai defăimeze Legea Că - iată - nu mai este pace! Dorul bunicii Pe prispa casei stă la soare Bătrâna cu nepoţelul ei, Privind duios acum în zare, Cum zboară cârd de funigei. Pe spatele încovoiate Cad perii albi de sub tulpan Şi singura ei mângâiere Îi nepoţelul cel orfan. Fiind acuma sărbătoare, Bătrâna pe nepot l-a pus Ca să citească pe o carte Cu "Patimile lui Iisus". Dar numai cât începe rostul Şi dânsa prinde iar a plânge Încât în pieptul lui cel fraged, Prunceasca inimă se frânge! - "Ce ai, Mămucă, totdeauna De plângi aşa de dureros, Când pomenesc de Sfânta Cruce Şi "Visul Maicii lui Hristos"? Cu vocea ei nespus de dulce, Şi înecată în suspin, Rosteşte către el, privindu-l Ca niciodată mai blajin: "Când spui de Maica Prea Curată Şi Domnul cum a pătimit, Atuncea mă gândesc la moarte, Că iată am îmbătrânit! Şi inima în piept se frânge Aminte aducându-mi iar Că pe "Macsin" din bătălie L-aştept săraca în zadar!" "Mămucă, cine este dânsul, Că mult îl plângi când şezi la tors, O fi închis şi el de "jidovi", Sau pentru ce nu s-a întors"? "O puiule, ai duhul fraged, Nu poţi acuma încăpea Durerea de la casa noastră, Aş vrea să nu mai ştii de ea!" "De ce ascunzi (mă rog) de mine Şi plângi mereu aşa cu dor? Acuma cine vrei să vie? Pe mine doar mă ai fecior!" - "O, nu! feciorul meu îi altul, Tu eşti "copilul nimănui"! De tatăl tău nu ştiu acuma, Iar maica ta săraca nu-i! Macsin, când a plecat de-acasă, Mai mult ca toate m-a rugat Să fiu ca mamă şi părinte Pentru micuţul lui băiat! Mereu aştept cu nerăbdare Să vie dânsul din "rezbel" Să văd că "demobilizaţii" Nu spun nimica despre el. Mă uit în zare totdeauna Şi uneori stau la drum, Având aşa închipuirea Că poate vine el acum. Aud că el a fost în luptă Cu ungurii peste Carpaţi Şi mulţi din regiment cu dânsul Au fost prizonieri luaţi. De asta încă trag nădejde, Că poate să-l mai văd venind Dar, anii trec şi bucuria Mereu s-arată zăbovind! Şi nu mi-ar fi aşa de jale, Când te-aş vedea mai mărişor, Dar iată eşti abia de-o şchioapă Şi eu ca mâine poate mor! Ca mine nimeni n-are milă Să-ţi poarte grijă, fiul meu, Decât doar singur Milostivul Şi Înduratul Dumnezeu! La El să-ţi pui toată nădejdea, Pe El să-l rogi mereu fierbinte, Că El fiinţelor sărmane Le este "Maică şi Părinte"! Când maică-ta era în viaţă, Am pus atunci făgăduinţă Să merg la Sfânta Mănăstire Grijindu-mă de pocăinţă. Dar părăsindu-te părinţii A fost nevoie să te cresc, Şi n-am avut săraca parte De cinul cel călugăresc! De-ar face Dumnezeu prin tine Plinirea sfântului meu dor! Să am şi eu o mângâiere Că te-am păzit ca un odor! Ştergându-se la ochi bătrâna, Sărută pe nepot cu drag, Iar el citeşte mai departe Al "Patimilor" Sfânt şirag!" Oglinda noastră cea de obşte Mai opriţi-vă din cale Fraţilor întru Hristos Şi uitaţi-vă cu jale La mormântul meu de jos. Ca şi voi am fost odată Dornic pentru bunul trai, Iar acum în groapă... iată Sunt pământ şi putregai. Cel cu mintea ascuţită - Capul meu cel răsfăţat - Azi îi hârcă scofâlcită Pentru toţi de speriat. Iată unde-au fost sărmanii Ochii mei iscoditori, Azi în locul lor guzganii S-au făcut locuitori! Unde-au fost odinioară Limba mea cuvântăreaţă Azi jivini otrăvitoare Fără frică se răsfaţă! Iar urechea mea şi nasul Care ieri se desfătau, Azi, nici sunete plăcute, Nici mirosuri nu mai au. La picioare şi la mână Suni acum cătuşe noi Şi rămân înţepenite Pân-la ziua cea de-apoi. Sârguiţi-vă pe calea Noului Ierusalim Şi atuncea iar cu toţii La un loc avem să fim. Despre multe ale vieţii Nu cunoaştem ce va fi, Dar necruţătoarea moarte Ştim precis că va veni. Astăzi biata omenire Desmierdări şi-a făurit Ca să nu-şi aducă aminte Niciodată de sfârşit. Născocirile moderne Fac pe omul trecător Să-şi închipuie că este Veşnic şi nemuritor. Radioul cântă, lumea joacă, Tunul bubuie mereu Şi puţini mai pot pricepe Tainele lui Dumnezeu. Fraţilor, să nu vă-nşele Bunătăţile deşarte, Fiţi cu pază despre ele, Cugetând mereu la moarte! Viaţa este ca şi rouă, Ca un vis înşelător, Repede se ia perdeaua Către veacul viitor. Nu uitaţi la rugăciune Pre cei duşi de lângă voi, Că şi voi mâine-poimâine Veţi veni aici la noi!