Scara ireductibilităţilor
În lumina vieţii spirituale înţelegem că întreaga cunoaştere, cu toate eforturile ei, dezvăluie lumea ca o scară pe care putem urca de la sensibil la inteligibil. Viaţa însăşi e o scară pe care urcăm, prin treptele cunoaşterii, către dobândirea virtuţilor. Treptele ştiinţei pot să ne urce către înţelepciune, dacă înţelegerea e urcuşul nostru către o înnoire a vieţii. Perspectiva teologică ne descoperă că, pe scara cunoaşterii, suntem chemaţi să urcăm, prin treptele întrebărilor referitoare la lume, către cele referitoare la noi înşine, şi că însăşi viaţa, începută în cuprinsul constrângerilor supravieţuirii, e chemată să urce pe scara virtuţilor, către viaţa trăită în jertfă pentru semeni.
Ştim că ultimele date şi teorii fizice leagă, în diverse forme, Universul şi lumea înconjurătoare de vidul cuantic. Vidul cuantic e plin de fluctuaţii energetice, perechi particulă-antiparticulă care apar şi dispar fără încetare. De aceea se consideră că vidul deţine, în mod potenţial, toate particulele cunoscute. Însă vidul cuantic constituie şi lucrurile lumii sensibile, fiind prezent în microcosmos, întrucât, cum se ştie, atomii care alcătuiesc lucrurile sunt „mai mult spaţiu decât substanţă“1.
La polul opus, în imensitatea universului, vidul cuantic e decisiv. Formarea giganticelor galaxii e pusă pe seama neuniformităţilor vidului, iar încercările de lămurire a legăturii dintre cosmologie şi mecanica cuantică vizează o explicaţie pe baza energiei de vid. Pe de altă parte, mecanismul inflaţionar e pus pe seama unei tranziţii de la vidul fals la vidul real, în timp ce expansiunea accelerată a universului pare să fie alimentată de energia de vid. În fine, interacţiunile fundamentale ar putea fi caracterizate prin mai multe tipuri de vid2, încât fizicienii au ajuns să considere vidul chiar lista tuturor particulelor elementare şi a constantelor naturii, fiind, în ultimă instanţă, însăşi „cadrul în care legile fizicii iau o formă particulară“.3
Prezent la început, constitutiv spaţiului şi materiei, decisiv pentru viitor, în diversele lui forme, vidul pare legat de cele mai importante evenimente ale universului, sugerând că ar ascunde „secretul existenţei noastre“.4
Prima treaptă: ireductibilitatea lumii fizice la vid
Nu facem referire aici la faptul că deşi „nimicul“ la care se referă teologia creştină în privinţa creaţiei ex nihilo nu e vidul cuantic plin de energie, şi nici la faptul că perspectiva teologică găseşte, totuşi, aceste date ale fizicii deosebit de relevante. Am făcut-o cu alt prilej. Ceea ce dorim să subliniem aici însă e faptul că, dincolo de toate aceste rezultate, vidul nu reuşeşte să expliciteze pe de-a-ntregul toate întrebările cosmologiei.
Plecând de la fluctuaţiile vidului, cercetătorii spun că momentul creaţiei ar fi imprevizibil şi inevitabil, aşadar o creaţie spontană. Ei pun în sarcina vidului toate răspunsurile5, voind să elibereze ştiinţa de presiunea interogaţiilor metafizice. Mergând pe acest drum se afirmă că „ceva este o stare mult mai naturală decât nimicul“, şi că lumea nu e altceva decât o trecere firească de la nimic la existenţă, o excitaţie a vidului. Şi dacă totul ar proveni, firesc, din nimic6, existenţa unui Creator nu ar mai fi necesară.
Am mai afirmat aici că în încercarea aceasta de a sprijini lumea pe nimic, ştiinţa se apropie de o situaţie fără ieşire. Pe de o parte, în cursa întrebărilor despre începutul lumii, ştiinţa fixează vidul printr-o descriere clară, care să evite toate necunoscutele ce ar putea solicita un Creator. Abordarea aceasta însă duce către o structură matematică aşezată la începutul lumii, care are nevoie apoi de o explicaţie privind toate particularităţile ei, ceea ce trimite iarăşi la existenţa unui Creator. Pe celălalt drum, înaintarea nu e posibilă. Dacă se evită însărcinarea vidului primordial cu proprietăţi precise, pentru a evita particularităţile ce ar impune existenţa unui Creator care le-a decis, se pierde priza descriptivă a ştiinţei privind problema începutului lumii.
Ei bine, în această situaţie fără ieşire, putem întrevedea o primă treaptă pe scara ireductibilităţilor cunoaşterii. În pofida încercărilor pe care le fac unii fizicieni şi a frecventelor întâlniri cu vidul cuantic, în diferite ipostaze şi teritorii de lucru, realitatea, lumea nu e reductibilă la vid. Începutul universului, spaţiul, timpul şi lumea nu pot fi puse pe seama unui „nimic absolut“ care să le producă inevitabil.
A doua treaptă: biologia e ireductibilă la fizică şi chimie
Dar şi viaţa lumii prezintă particularităţi ireductibile la fundalul lumii fizice.
E adevărat, biologia precizează destul de bine diferenţele fundamentale dintre lumea vie şi cea nevie, cum sunt metabolismul şi autoreproducerea, însă nu lămureşte cum a fost posibilă viaţa. Teoriile care încearcă să explice condiţiile apariţiei ei nu reuşesc să lămurească modul cum structurile vii au dobândit capacitatea de reproducere. În pofida scenariilor detaliate ale biologiei moleculare, nu există nici un răspuns. „În prezent, ADN-ul este cunoscut ca moleculă indispensabilă în reproducere (exceptând unele virusuri). Dar cum a fost cooptat pentru această funcţie? Nu există o teorie care să explice acest lucru7“.
Pentru a cuprinde misterul vieţii avem nevoie de mai mult decât ne oferă fizica şi chimia. Am spus aici, cu alt prilej, că particularitatea aceasta meta-fizică a vieţii se poate întrevedea, de exemplu, în chiralitatea structurilor ei, anume interacţiunea luminii cu substanţele pe care le traversează, manifestată prin rotirea direcţiei de polarizare (unele spre dreapta, altele spre stânga). Toate configuraţiile moleculare din lumea vie polarizează lumina într-un anumit fel, diferit de cel în care o fac structurile sintetice, chiar şi când sunt identice chimic8, situaţia fiind valabilă în întreaga lume vie.
Din situaţii de acest fel desprindem o a doua treaptă pe scara ireductibilităţilor: ceea ce e viu nu se întrevede, nu iese cu totul la iveală, nu poate fi surprins prin descompunerea în constituenţii materiei. „Nu pot să nu mă întreb, scria în urmă cu un deceniu un cercetător, dacă greierii cântători şi oamenii gânditori nu sunt ceva mai mult decât suma unor reacţii chimice“9. Viaţa biologică nu se poate explicita exhaustiv în termenii chimiei şi ai fizicii.
Treapta a treia: psihologia e ireductibilă la biologie
În repetate rânduri am constatat că în toate datele explorărilor ştiinţifice despre univers nu întrezărim conţinuturi pe baza cărora să închegăm un sens al vieţii, în stare să cuprindă toate aspectele vieţii omului şi căutările lui spirituale. S-a spus de mai multe ori că nici datele ştiinţelor, nici realizările tehnice, nici explicitarea rafinată a unor mecanisme ale vieţii, nici reuşita manipulărilor structurilor viului nu reuşesc să divulge, nici luate în parte, nici împreună, taina vieţii. Cu alte cuvinte, datele despre univers şi despre viaţă nu pot da seama de propriul nostru mister. Pe scara ştiinţelor, nu putem coborî la adâncimea unui subiect personal. Pe treptele rezultatelor ştiinţifice despre univers şi viaţă, nu putem urca atât încât să întrevedem nepreţuita infinitate şi irepetabilitate a unui subiect. Nu ne putem ajuta de scara ştiinţelor ca să întrezărim unicitatea persoanei. Ea ni se dezvăluie, ca şi adâncul nostru, în experierea unei relaţii de iubire.
S-a spus aici că pe drumul interogaţiilor ştiinţifice cu privire la taina persoanei, „identitatea şi unicitatea persoanei“ ajung să fie închise în „capcana cauzelor şi explicaţiilor fizice“, rămânând „fără nici o lumină sau strălucire care să deosebească de celelalte existenţe“10. S-a amintit aici şi constatarea fenomenologiei potrivit căreia omului nu i se poate confisca o anumită „libertate acosmică“11, aşadar una situată mai presus de determinaţiile lumii fizicii.
Spunem acum că reflecţii de acest fel forţează constatarea că omul depăşeşte lumea prin adâncimile şi extensia spiritului său. Întrevedem aici, aşadar, o a treia treaptă a scării, anume aceea a ireductibilităţii psihologiei la biologie. Omul este mai mult decât o simplă vieţuitoare, iar taina lui nu poate fi pătrunsă exclusiv printr-un demers ştiinţific care are în atenţie viaţa biologică.
Treapta a patra: Spiritualitatea e ireductibilă la psihologie
Însă nici orizontul psihologic nu poate cuprinde întreaga viaţă a persoanei. Ştiinţa recunoaşte astăzi că în fenomene precum conştiinţa sau mintea omenească, avem de-a face cu realităţi deosebite de cele cu care suntem obişnuiţi în teritoriul lumii fizice. „Complexitatea minţii umane este, poate, de aşa natură, afirmă neurologul Antonio Damasio, încât să nu aflăm niciodată soluţia problemei din cauza limitărilor noastre inerente“12. În multe locuri din cuprinsul psihologiei găsim avertismente de acest fel: persoana umană transcende „toate modelele şi structurile care o descriu13, şi nici măcar noile tehnologii de imagistică medicală nu reuşesc să elucideze realitatea conştiinţei14.
S-a pomenit adesea că fenomenologia face şi ea constatări de acest fel. Maurice Merleau-Ponty, de exemplu, afirmă că nu găsim omul la intersecţia unor cauzalităţi multiple ce determină trupul sau psihismul, nu-l putem gândi doar ca o parte a lumii, ca simplu „obiect al biologiei, al psihologiei sau al sociologiei“15. Faptul vieţii omeneşti, conferirea semnificaţiilor pentru realităţile trăite, modul de a trăi viaţa în cuprinsul lumii mişcat de intenţionalitate nu pot fi puse pe seama unor „edificii de molecule sau în grămezi de celule“16.
Teologia ortodoxă dezvăluie, în aceste constatări-limită, temeiurile spirituale al vieţii omeneşti. Fiinţă creată de Dumnezeu, după chipul Lui, şi în vederea asemănării cu El, omul trăieşte o viaţă susţinută de harul Lui. Există o legătură indisolubilă între spiritul omului şi Duhul Sfânt17. Părintele Stăniloae remarca afirmaţia lui Vladimir Lossky potrivit căreia „suflarea divină indică un mod de creaţie, în virtutea căruia spiritul uman e intim legat de har“. Aceasta s-ar putea înţelege ca „legătură indisolubilă între sufletul nostru şi puterea lui Dumnezeu, Care-i dă posibilitatea să subziste după chipul Lui“, încât harul Duhului Sfânt e „principiul adevărat al existenţei noastre“18.
În aceasta se întrevede o altă treaptă pe scara ireductibilităţilor. Omul deplin este fiinţă spirituală. Unicitatea şi interioritatea lui nu pot fi dezvăluite şi cuprinse de ştiinţă, şi nici nu se pot mărgini la înţelesurile furnizate de psihologie. Omul e creat după chipul lui Dumnezeu şi în vederea asemănării cu El, fiind persoană, şi nu lucru, încât „se sustrage oricărei consideraţii teoretice“. „Din moment ce Dumnezeu este de necuprins, spune Sfântul Grigorie, este cu neputinţă ca «chipul» Lui din om să nu fie şi el de necuprins.“19
Pe scara ireductibilităţilor către scara virtuţilor
Treptele de pe scara ireductibilităţilor dezvăluie o lume tainică, incomprehensibilă prin paşii mărunţi ai ştiinţelor. Pe scara datelor despre lume, culese de ştiinţă şi de reflecţia filosofică, putem vedea înălţimile spiritualităţii la care nu putem ajunge doar prin treptele eforturilor omeneşti. Ne întâlnim cu dificultăţi insurmontabile, cu inadecvări de fond între abordările ştiiinţifice şi tainele lumii şi vieţii, dăruite de Dumnezeu şi inteligibile în lumina Adevărului Revelat.
Scara ireductibilităţilor ne trece dincolo de limitele ştiinţelor. Lumea nu poate fi pusă doar pe seama unui vid energetic, viaţa e ireductibilă la componentele ei fizice, psihologia e mai mult decât biologie. Teologic, în ireductibilităţile acestea întrevedem că lumea şi viaţa noastră în ea sunt trepte rânduite de Dumnezeu pentru un urcuş către o înţelegere mai cuprinzătoare.
În fine, în ireductibilitatea spiritualităţii la psihologie, putem întrezări cum teritoriul ştiinţelor indică o înălţime a vieţii spirituale dincolo de treptele unei descrieri cauzale sau raţionale. Teologic, aceasta survine din faptul că harul divin e ireductibil la natură şi la cultură, e altceva decât toate energiile lumii create şi nu poate fi înlocuit prin nici o realizare omenească. De aceea, devenirii spirituale a omului îi premerge desprinderea de lume, despătimirea, iar aceasta din urmă e ireductibilă la ştiinţă.
Am putea distinge în toate aceste ireductibilităţi şi ireductibilitatea cunoaşterii şi vieţii la cogniţii, şi ireductibilitatea înţelepciunii la ştiinţă. Chestiuni de acest fel au implicaţii ce privesc felul în care înţelegem lumea, dar mai ales felul în care ea e transmisă prin educaţie generaţiilor ce vin. Educaţia înseamnă, între altele, şi educaţia privirii şi a înţelegerii, formarea sensibilităţii şi a interogaţiilor, toate putând spori în om imboldul de a extrage nectarul înţelesurilor edificatoare din toate realităţile lumii văzute. În felul acesta, Creaţia ar putea deveni ceea ce este, scriptura experienţelor noastre de viaţă, hrănind pe om cu înţelesurile ei, iar viaţa lui - fiinţă raţională chemată să descopere în Creaţie pe Autor, ar fi lectura edificatoare a acestei Scripturi pentru spiritualizarea vieţii.
În cuprinsul acestei Duminici a 5-a din urcuşul spiritual al Postului Mare, închinată Sfântului Ioan Scărarul şi scării lui duhovniceşti, înţelegem că toate scările lumii şi vieţii se împlinesc când aşezăm treptele lor în urcuşul interior al devenirii noastre. Doar în felul acesta, lumea şi viaţa, cunoaşterea şi interogaţiile ei, căutarea febrilă a ştiinţelor şi înţelepciunii, dar şi strădania răspunsurilor se descoperă drept scări destinate să ne urce către o înfrumuseţare tot mai profundă şi cuprinzătoare a vieţii, şi că scara scărilor vieţii noastre e însăşi chemarea la îndumnezeire pe care Hristos Domnul, prin coborârea Lui la noi, prin Pătimirile, Moartea şi Învierea Sa ne-o dezvăluie. Crucea Lui ca Scară a lumii restaurate prin Jertfa Lui ne urcă de la păcat la sfinţenie, de la moarte la Viaţă, de la Pământ la Cer. În El desluşim că toate cele rânduite în viaţă pot fi trepte ale urcuşului, încât oricare dintre ostenelile omeneşti devine edificatoare, prilej de sfinţire a vieţii.
note
1 Peter William Atkins, Regatul periodic. O călătorie pe tărâmul elementelor chimice, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1998, p. 120.
2 John D. Barrow, Mic tratat despre nimic, Ed. Tehnică, Bucureşti, 2006, p. 280.
3 Leonard Susskind, Peisajul cosmic. Teoria corzilor şi iluzia unui plan inteligent, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2012, p. 111.
4 Charles Seife, Zero. Biografia unei idei periculoase, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2007, p. 233.
5 cf. William E. Carroll, „Cosmology and Creation. From Hawking to Aquinas. In Memory of Józef yciñski“, în: Logos: A Journal of Catholic Thought and Culture, 15 (2012), nr. 1, p. 134.
6 Amanda Gefter, „Why is there something rather than nothing“, în: New Scientist, 211 (23 iul. 2011), nr. 2822, pp. 28-29.
7 Ernst Mayr, De la bacterii la om. Evoluţia lumii vii, Editura Humanitas, Bucureşti, 2004, p. 67.
8 Cf. Nigel Cadler, Universul Magic, Editura All, Bucureşti, 2008, p. 125.
9 Cf. Harry Y. McSween Jr., Partitură pentru terra. Originile planetei şi ale vieţii, Editura All, Bucureşti, 2001, pp. 196-197.
10 Alexei Nesteruk, Universul în comuniune. Către o sinteză neopatristică a teologiei şi ştiinţei, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2009, p. 366.
11 Merleau Ponty, 1982, Sense et Non-Sense, Evanston, Northwestern University Press, p. 72, apud Alexei Nesteruk, op. cit., p. 263.
12 Antonio Damasio, Eroarea lui Descartes, p. 15.
13 G.W. Allport, Structura şi dezvoltarea personalităţii, trad. Ioana Herseni, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1991, p. 568.
14 Ray Tallis, „Consciousness, not yet explained“, în: New Scientist, 9 ian. 2010, vol. 205, Nr. 2742, p. 28.
15 Maurice Merleau-Ponty, Fenomenologia percepţiei, Editura Aion, Oradea, 1999, p. 6.
16 Michel Henry, Eu sunt Adevărul: pentru o filosofie a creştinismului, Editura Deisis, Sibiu, 2003, p. 415.
17 Vladimir Lossky, Theologie Dogmatique, în rev. Messager, 1964, pp. 225-226, apud. Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, p. 268.
18 Cf. Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, p. 268.
19 Panayotis Nellas, Omul animal îndumnezeit, Editura Deisis, Sibiu, 1999, p. 66.