Școala în viziunea savantului Simion Mehedinți

În pofida uriașei personalități, Simion Mehedinți (1868-1962) este încă foarte puțin cunoscut. Întemeietor al Catedrei de geografie la Universitatea din București (1900), autor al tratatului „Terra”, unic în lume, unul dintre cei mai mari etnografi ai României și, totodată, un pedagog creștin de valoare, savantul este încă pe nedrept ignorat. Pr. prof. dr. Vasile Gordon, de la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cluj-Napoca, a evocat erudiția, caracterul creștin și principiile pedagogice ale savantului. 

Părinte profesor, când ați aflat prima dată despre Simion Me­he­dinți și care au fost primele cărți pe care i le-ați citit?

Trebuie să recunosc că, până în 1990, nu am știut nimic despre Simion Mehedinți. Practic, am făcut „cunoștință” cu el după ce am citit „Creștinismul românesc”, tipărit la Editura Anastasia, în 1995. Văzând atunci fotografia de pe coperta întâi, mi-am amintit că o mai văzusem între anii 1977 și 1980, în casa parohială a Bisericii „Sapienția” din București, pe vremea slujirii părintelui Constantin Voicescu, tatăl soției mele, care absolvise și Facultatea de Istorie-Geografie. Dar nu am realizat atunci cine era. Apoi, după ce am început să predau Catehetică, mi-am dat seama că scrierile savantului pe linie pedagogică sunt foarte importante pentru misiunea pastoral-catehetică. Alături de „Creștinismul românesc”, aș mai numi aici: „Altă creștere. Școala muncii”; „Poporul” (cuvinte către studenți), „Apropierea de Iisus prin Biserica noastră, prin alegerea edu­cato­rilor”, „Parabole și învățături din Evanghelie” (manual), „Dumineca poporului” (foaie săptămânală) și antologia „Scrieri despre educație și învățământ”. În perioada comunistă numele lui era pe lista neagră a „dușmanilor poporului”. În 1948, a fost exclus din Academia Română, i-a fost confiscată casa, iar biblioteca i-a fost risipită. A îndurat multe umilințe până la moartea sa, în 1962, la venerabila vârstă de 94 de ani. Simion Mehedinți rămâne însă un exemplu de erudiție, caracter creștin și hărnicie. 

Cum vede Simion Mehedinți relația dintre profesor și elevi?

În „Trilogia Școlii”, Mehedinţi descrie trei trepte ale dascălului: „belferul”, „profesorul” şi „educatorul”. Primul este numit „vătaf peste copii”, al doilea „slujbaș al școlii”, iar al treilea „părintele tineretului”. De numele celui dintâi se leagă metode şi atitudini total nepedagogice, precum bătaia, limbajul violent, jignirile și impunerea memorării mecanice, toate acestea contribuind la reprimarea personalității copilului. „Profesorul” este o treaptă superioară „belferului”, dar activitatea sa nu este pe deplin eficientă: predă şi ascultă respectând metodologia, dar neimplicându-se afectiv. Este insul rece, care-şi face „datoria”, căruia nu i se poate reproșa nimic oficial, dar care nu convinge. În final, rezultatele slabe nu sunt departe de ale „belferului”. Educatorul, în schimb, este chipul pedagogului ideal, „părintele tineretului”, pentru că armonizează în ființa sa însușiri esențiale, sub cele trei aspecte: intelectual, moral şi fizic. Totodată, savantul afirmă: „Educatorul este întâia unitate de măsură a valorilor”. 

Dar copilul, elevul, cum este văzut?

În primul rând, Mehedinți spune ceva deosebit de încurajator: „Nu există copil rău, ci numai copil în care nu ai descoperit încă partea cea bună!”. Apoi, pledează pentru o educație în cultul muncii: „Abecedarul adevărat și catehismul cel dintâi al fiecărui copil îl reprezintă vatra, ograda, casa și grădina părintească împreună cu toate vietă­țile dimprejurul ei”. El afirma ceva ce poate părea paradoxal: „Decât școală fără muncă, mai bine muncă fără școală!”. În fapt, era un avertisment sever asupra „școlii de vorbe” sau a teoretizării excesive, care forma absolvenți lipsiți de abilități practice și de etica muncii. El însuși a fost un exemplu de hărnicie și după ce și-a pierdut complet vederea. La peste 90 de ani, îi dicta nepoatei sale, Simona, ideile pe care dorea să le consemneze. Simona Mehe­dinți, fiica lui Emil Mehedinți și nepoata savantului, venea adesea la biserica noastră, „Sf. Ilie”-Gorgani.

Să înțelegem de aici că Mehe­dinți susținea că școala trebuie să pregătească omul pentru viață, nu doar pentru examene?

Categoric! De fapt, prin cultul muncii, savantul înțelege o dăruire totală a elevului, apoi a omului matur, pentru a fi disciplinat și util. Chiar afirmă: „Spune-mi ce și cât muncești, ca să-ți spun cine ești!”. În „Altă creștere. Școala Muncii”, la final, formulează un „Deca­log”, pe care îl redăm în rezumat:
1. Muncește cu adevărat; 2. Repetă munca până devine deprindere;
3. Adaugă muncii tale iubirea;
4. Înalță munca până la creație;
5. Muncește până la uitarea de sine; 6. Muncește și pentru alții; 7. Nu-ți face ție chip cioplit: nu te gândi la tine când muncești, ci la ceea ce muncești; 8. Nu fura munca alto­ra; 9. Nu risipi munca nimănui;
10. Șase zile să muncești, iar a șaptea odihnește-te, gândind la ceea ce ai muncit, dar mai ales la ceea ce vei munci. 

Cum înțelege savantul legătura școlii cu ceilalți doi factori ai educației: familia și Biserica?

Întrebarea dumneavoastră ar necesita un răspuns amplu, dar ne rezumăm la a evoca doar cât ne este îngăduit într-un interviu. Legat de familie, afirmă: „Valoarea unui popor este proporțională cu numărul familiilor normale, adică a celor cu copii numeroși”. Iar cu privire la Biserică, menționa: „Prima școală a copilului este casa părintească, iar a mamei e Biserica”. Biserica nu înseamnă numai zidurile, cădel­nița, cântările, fumul de tămâie, ci „e cercetarea gospodarului, mângâierea și îndrumarea orfanilor, sfatul și mustrarea nărăviților”. 

Ce afirmă savantul despre Evan­ghelie și credința în Mântuitorul Iisus Hristos?

În legătură cu Evanghelia, Mehedinți a notat acest „motto” pe foaia săptămânală „Dumineca poporului”: „Un popor, ca și orice om în parte, atâta prețuiește cât a înțeles din Evanghelie și cât poate să urmeze învățăturii lui Iisus!”. Iar despre Mântuitorul afirmă: „Iisus Hristos este Cel dintâi mare educator al omenirii şi adevăratul mântuitor al copiilor”. 

Cum caracterizează Simion Me­hedinți creștinismul din țara noastră?

În volumul „Creștinismul românesc”, Mehedinți analizează câteva trăsături pe care le consideră definitorii pentru manifestarea crești­nis­mului ortodox în spațiul românesc. Acestea sunt sintetizate în titlurile unor capitole: Lipsa războaielor confesio­nale; Neutralitatea față de certurile dogmatice; Primatul sufle­tului; Ar­haismul creștinis­mului românesc; Simbioza între Biserică și Stat; Lipsa ereziilor și a ereticilor; Prezența lui Iisus în folclorul națio­nal; Absența pornirii spre răzbunare; Acceptarea suferin­ței ca mijloc de purificare morală; Încrederea în biruința binelui asupra răului; Priori­tatea frumu­seții morale asupra justiției formale.

Simion Mehedinți a desfășurat și o activitate publicistică inspirată de valorile creștine, prin care a susținut familia, școala și Biserica?

Da, a condus o foaie duminicală, numită „Dumineca poporului”, apărută între anii 1914 şi 1933. Remarcabil e faptul că pe prima pagină era reprodusă Evanghelia duminicală, cu mențiunea „Să se citească de cei ce întâmplător n-au putut ajunge la biserică”. În cele mai multe foi, Evanghelia este însoțită de mici explicații făcute de savantul însuși. Tot el răspunde la întrebarea retorică „Ce caută Evanghelia în foaia unui mirean?”: „Ca și în anii trecuți, vom tipări aici Evanghelia fiecărei duminici. După câte știm, foaia noastră este cea dintâi care a dat pilda aceasta, cu tipărirea Evangheliei în gazetă. Se cuvine așadar o mică lămurire pentru cititorii care s-au adăugat cu începutul anului nou. Ce căuta Evanghelia în foaia unui mirean? De ce nu punem sub ochii cititorilor altă carte? Fiindcă nici o carte de pe fața pământului nu poate ține locul cuvintelor lui Iisus. «Vestea cea bună» (asta înseamnă vorba Evanghelie!) a fost așa de nouă, când s-a auzit acum 19 sute de ani, încât viața lumii s-a despărțit în două: ce fusese mai înainte a rămas ca întunericul unei nopți plină de neguri. Iar din clipa aceea soarele s-a arătat, luminând sufletul omenesc cu o lumină care nu va mai apune niciodată” (6 ianuarie 1929).