Senectutea în optica contemporană, între disprețuire și admirație
Senectutea descrie subiectul unor polemici sociale datorită fenomenului european al îmbătrânirii populației care atinge maxime istorice și pe care instituțiile publice îl gestionează într-un mod deficitar. Dificultatea abordării unui asemenea subiect este dublată de perspectiva actuală care determină o reticență față de bătrâni și o repudiere a lor, de multe ori aceștia ajungând să fie considerați o povară, etichetați drept inadaptabili și inutili. În pofida acestor considerente perimate, cele mai multe dintre studiile gerontologice, psihologice și teologice descriu vârsta senectuții într-o notă favorabilă, subliniind folosul implicării active a acestora în cadrul societății.
Atitudinea manifestată față de bătrânețe descrie în societatea contemporană două coordonate fundamentale: prima este reprezentată de ostilitatea pe care optica modernă o reclamă cu privire la tot ceea ce este arhaic, vechi, introducându-l într-un domeniu al ineficienței imediate și al minimalizării folosului, în sensul în care odată ce bătrânul nu poate aduce nici un profit cuantificabil este înlăturat din zona de interes și inclus într-o zonă limitrofă ce propune excluziunea socială. Pe de altă parte, o viziune creștină în care vârstnicii descriu cadrul sapiențial al devenirii și mediul experiențial al călăuzirii, în care grija față de ei nu este doar o dovadă de responsabilitate și recunoștință, ci descrie și nivelul de civilizație pe care lumea de astăzi încearcă să și-l improprieze între o manifestare creștină reverențioasă și o poftă nesfârșită de a-și satisface propriile plăceri.
Disprețuirea senectuții, mit sau realitate?
Societatea contemporană dominată de tendința majoră a superficialității și a consumului, a productivității imediate acompaniate de o repulsie pentru fundamentele existenței, cultivă o contradicție între ceea ce declară și acțiunile pe care le întreprinde. Urmând aspectul divergent, putem să spunem că în contemporaneitate întâlnim un paradox identificat în repulsia pe care societatea o manifestă față de bătrâni, în pofida faptului că lumea în care trăim se află într-un fenomen demografic dificil. Mai mult decât atât, perena grijă a programelor instituționale față de vârstnici definește doar o cosmetizare a carențelor sociale. Astfel, ne trezim, potrivit datelor sociologice și demografice, pe deceniu ce trece, într-o societate mult mai îmbătrânită și mult mai însingurată.
Într-o societate în care cultul tinereții este asociat cu eficiența și dinamismul, bătrânețea este adesea privită cu dispreț sau, cel puțin, cu o indiferență apăsătoare. Un factor esențial care contribuie la această atitudine este marginalizarea economică și socială a persoanelor în vârstă. De aceea, în lumea de astăzi, cei vârstnici sunt considerați adesea depășiți de noile tendințe, iar contribuția lor în societate devine nesesizabilă. Pe de altă parte, industria de divertisment și publicitate promovează o imagine idealizată a tinereții, prezentând bătrânețea drept o vârstă nedorită.
În acest sens, trebuie să înțelegem că îmbătrânirea aduce anumite modificări asupra firii umane, însă aceste transformări nu au un rol distructiv. Caracteristicile psihice precum memoria, gândirea, inteligența sunt diminuate, dar nu dispar cu totul, modul de transformare fiind unul variat și diversificat în funcție de o multitudine de factori, fie sociali - relația cu membrii familiei, cu cunoscuții și cu apropiații, fie psihologici - gradul de stres, impactul evenimentelor majore din viață, sau biologici - ereditatea și starea de sănătate.
Respectul pentru vârstnici, o valoare tradițională și o resursă pentru prezent
Persoanele vârstnice se află astăzi într-un spațiu social adiacent, lipsit de sens și importanță. Tema senectuții trezește interesul societății doar în contextul studiilor economice, sociologice sau demografice, nicidecum atunci când sunt trasate rezoluțiile cu privire la vicisitudinile actuale cu care se confruntă oamenii. Rolul persoanelor vârstnice în spațiul contemporan este unul limitat, adesea rezumându-se doar la ajutorul oferit pentru creșterea copiilor, părinții fiind extrem de ocupați sau plecați din țară. Bunicii, în alte contexte, fie sunt neglijați, fie sunt uitați, fie de cele mai multe ori sunt înlăturați voit, din cadrul familiei, din cauza faptului că au opinii contradictorii, înapoiate, retrograde, sau pentru că sunt vulnerabili și adesea contrariați de faptele propriilor copii.
În pofida tuturor acestor considerente perimate, civilizațiile reprezentative ale istoriei umanității au acordat o atenție deosebită bătrânilor, raportându-se la ei ca la un tezaur în ceea ce privește soluționarea problemelor juridice și administrative, precum și în păstrarea identității naționale și a credinței creștine, oferind continuitate și perseverență comunității din care făceau parte. Cinstea pe care trebuie să o acordăm bătrânilor nu este doar o valoare din trecut, ci și o resursă pentru prezentul și viitorul nostru.
Într-o lume care se confruntă cu crize de sens și de identitate, înțelepciunea și experiența celor vârstnici pot oferi perspective unice asupra provocărilor sociale, economice și ecologice cu care ne confruntăm. Deși creșterea tehnologică și rapiditatea deciziilor sunt esențiale în lumea modernă, competențele acumulate de-a lungul anilor pot aduce un echilibru necesar, cu precădere în momentele de recesiune. De aceea, pe măsură ce societățile devin tot mai diverse și dinamice, există o nevoie urgentă de a crea punți de legătură intergeneraționale. Dacă tinerii pot aduce energie și inovație, bătrânii pot oferi perspective echilibrate și o înțelegere profundă a complexității vieții.
Provocările îmbătrânirii demografice și oportunitățile senectuții active
Îmbătrânirea populației este un fenomen global prin care nu trebuie să observăm doar provocările, ci să identificăm oportunitățile pe care ni le oferă. În multe societăți dezvoltate, speranța de viață a crescut semnificativ, dar acest fapt aduce cu sine întrebări legate de sustenabilitatea sistemelor de asistență socială și medicală. Problema „poverii economice” pe care o reprezintă bătrânii este una actuală, dar poate fi contrabalansată prin promovarea unui concept de „îmbătrânire activă”. Dezvoltarea acestui percept vizează posibilitatea ca bătrânii să rămână implicați în activități economice, sociale și culturale, chiar și după retragerea lor oficială din câmpul muncii. Astfel, bătrânețea nu mai este văzută ca o perioadă solitară, ci ca o etapă în care pot realiza o contribuție notabilă la viitorul societății, într-un mod adaptat capacităților lor fizice și intelectuale.
Realizarea acestui demers al reintegrării vârstnicilor în cadrul social și cultural al societății aduce beneficii multiple. Pe de o parte, ajută la combaterea sentimentului de inutilitate pe care mulți bătrâni îl resimt după retragerea din activitatea profesională. Pe de altă parte, permite societății să beneficieze de experiența și înțelepciunea generațiilor mai vârstnice. Inițiativele de tipul „îmbătrânire în comunitate” pot oferi un sprijin valoros, permițându-le bătrânilor să își păstreze demnitatea și independența într-un mediu familiar și prietenos.
Senectutea sau bătrânețea reprezintă o etapă peremptorie în viața umană, una în care experiența acumulată de-a lungul timpului se întâlnește cu fragilitatea corpului. De-a lungul istoriei, atitudinile față de bătrânețe au variat semnificativ, oscilând între respect profund și marginalizare. În lumea modernă, aceste atitudini sunt și mai contrastante: bătrânii sunt uneori respectați pentru înțelepciunea și experiența lor, iar alteori ignorați sau disprețuiți, fiind percepuți ca o povară socială.
Senectutea în lumea modernă este prinsă, așadar, între două extreme: disprețuirea, cauzată de o cultură ce valorizează tinerețea, productivitatea imediată, și admirația, întemeiată pe recunoașterea valorii înțelepciunii și a experienței acumulate de-a lungul vieții. Pentru a depăși aceste contradicții, este esențial să regândim rolul bătrânilor în societate, să combatem discriminarea pe bază de vârstă și să creăm oportunități prin care bătrânii să poată rămâne implicați și valoroși în societate. Senectutea nu trebuie privită ca o povară, ci ca o resursă prețioasă, o perioadă de reflecție și împărtășire a experienței. Într-o lume în care totul se schimbă rapid, bătrânii pot oferi echilibrul și înțelepciunea de care societatea are nevoie, iar prin valorificarea acestor calități, putem redescoperi frumusețea și demnitatea senectuții.