Sfânta Doamnă Maria Brâncoveanu - model de credință, răbdare și dărnicie

Cu evlavie cinstim astăzi după vrednicie pe Sfânta Doamnă Maria Brâncoveanu, soția Sfântului Voievod Martir Constantin Brâncoveanu, doamnă a Țării Românești și mamă a unsprezece copii. În viața acestei sfinte femei vedem chipul luminos de soție și mamă credincioasă, modelul de răbdare martirică în suferință și exemplul de iubire darnică față de Biserică și popor. Astfel, la Sfânta Doamnă Maria Brâncoveanu observăm că iubirea față de Dumnezeu a întărit-o ca să poată purta cu credință o durere fără seamăn, devenind temeiul speranței pentru fiicele și ginerii ei.

1. Soție și mamă credincioasă

Crescută la curtea domnească a bunicului său, domnitorul Antonie Vodă din Popești, Sfânta Doamnă Maria Brâncoveanu a deprins încă din copilărie rânduiala vieții cumpătate, departe de fastul și de risipa pe care rangul i le-ar fi îngăduit. Această școală tăcută a măsurii și a bunei-rânduieli avea să rodească din plin mai târziu, când tânăra Maria, devenită doamnă a Țării Românești după căsătoria cu Voievodul Constantin Brâncoveanu, a trebuit să poarte pe umerii ei greutatea casei domnești pline de răspunderi. Nu s-a mândrit niciodată cu strălucirea rangului, ci a rămas, în toată vremea domniei soțului ei, o femeie smerită și darnică, aplecată cu luare-aminte spre nevoile celor prezenți, clerici, boieri sau oameni simpli.

Binecuvântată de Dumnezeu cu unsprezece copii, patru fii și șapte fiice, Sfânta Maria Brâncoveanu a fost o mamă bună și o soție credincioasă. Grija ei pentru educația copiilor a urmărit înainte de toate sădirea în sufletele lor a iubirii față de Dumnezeu și față de semeni. Împreună cu soțul ei, a adus la curtea domnească dascăli de mare valoare, cărturari care predau la vestita academie domnească de pe lângă Mănăstirea „Sfântul Sava”, astfel încât fiii și fiicele ei să deprindă cunoașterea limbilor clasice și o cultură laică și teologică profundă.

Sfânta Maria Brâncoveanu s-a arătat, deopotrivă, o gospodină înțeleaptă și o chivernisitoare pricepută a averilor familiei, cunoscând amănunțit rostul fiecărei moșii și al fiecărei sume încredințate spre păstrare băncilor din Occident. Prin această înțelepciune practică, ea îl ajuta pe soțul ei să se dedice deplin problemelor țării, știind că gospodăria și averea sunt în mâini sigure. O asemenea împletire a simțului practic cu evlavia duhovnicească arată o personalitate capabilă să răspundă deopotrivă cerințelor rangului și chemării lăuntrice spre viața duhovnicească. Mai mult, generozitatea ei față de oameni se vădea și în gesturi mărunte, dar pline de semnificație: la marile praznice, obișnuia să ofere personal daruri alese clericilor și dascălilor copiilor săi, ca semn de apreciere pentru activitatea lor, iar aceste fapte, păstrate în amintirea contemporanilor, zugrăvesc chipul unei femei înțelepte care știa să unească demnitatea rangului cu simplitatea inimii recunoscătoare.

2. Suferința și răbdarea martirică

Cea de-a doua parte a vieții Sfintei Maria Brâncoveanu a fost îndurerată de o încercare atât de cumplită, încât mintea omenească abia poate cuprinde măsura ei. La 25 martie 1714, întreaga familie domnească a fost arestată din ordinul sultanului Ahmed al III-lea (1703-1730). Averea le-a fost confiscată, iar Sfânta Doamnă Maria, împreună cu soțul, fiii, fiicele, ginerii și sfetnicul credincios, a fost dusă la Constantinopol. Închiși în Închisoarea Celor Șapte Turnuri, Sfântul Voievod Constantin Brâncoveanu și fiii săi au fost supuși unor chinuri de nedescris, în încercarea de a smulge de la ei mărturisirea locului în care se aflau ascunse bogățiile familiei.

La 15 august 1714, în văzul reprezentanților marilor case regale europene, Sfântul Voievod Constantin Brâncoveanu, când împlinea șaizeci de ani de viață, și-a văzut sfetnicul și cei patru fii decapitați, înainte de a primi el însuși cununa martiriului. Doamna Maria se afla închisă în vremea acestui cumplit măcel și a primit vestea abia după săvârșirea lui, o veste care i-a pricinuit o durere pe care avea să o poarte în suflet până la sfârșitul vieții. Cine poate exprima în cuvinte chinul sufletesc al unei mame căreia i se spune că soțul și cei patru fii au fost uciși, fără măcar a fi de față să vadă în ceasul morții?!

Suferința Doamnei Maria nu s-a oprit, însă, aici. Împreună cu o fiică, doi nepoți și ginerii, ea a rămas în continuare captivă, sub amenințarea permanentă a unei execuții iminente, răspândită ca zvon menit să sporească teroarea și să smulgă mărturisiri despre averile rămase ascunse. Cei doi nepoți ai săi au fost făcuți sclavi printr-o hotărâre nemiloasă, iar răscumpărarea lor s-a înfăptuit abia mai târziu, prin daruri oferite mamei sultanului. În cele din urmă, familia a fost răscumpărată contra unei sume uriașe, împrumutate cu o dobândă apăsătoare, însă nici atunci nu li s-a îngăduit întoarcerea imediată în țară, ci au fost siliți la un exil de trei ani în ținuturile îndepărtate ale Anatoliei, ca urmare a intrigilor Cantacuzinilor. Astfel, la durerea pierderii soțului și a celor patru fii s-a adăugat, an după an, umilința captivității, incertitudinea zilei de mâine și înstrăinarea de pământul natal.

Ceea ce a transformat însă această suferință dintr-o mare tragedie omenească într-o jertfă cu adevărat sfântă este felul în care Sfânta Doamnă Maria Brâncoveanu a purtat-o. Ea a trăit toate aceste încercări cu tărie sufletească și cu încredere în mila lui Dumnezeu. Deși Doamna Maria a supraviețuit trupește morții familiei sale, sufletește ea a murit de mai multe ori, câte o dată pentru fiecare cap plecat sub sabia călăului, adică pentru fiecare dintre cei patru fii ai săi pe care i-a purtat în pântece și i-a crescut întru dragostea de Hristos și încă o dată pentru decapitarea soțului ei. O asemenea durere sufletească a fost trăită ca mucenicie spirituală.

După ce a îndurat această suferință cu răbdare martirică, Sfânta Doamnă Maria Brâncoveanu, cu mult curaj, în jurul anului 1720, înfruntând mari primejdii și în cea mai desăvârșită taină, a reușit să aducă în Țara Românească moaștele soțului și ale fiilor ei, așezându-le în pământul de sub biserica Mănăstirii „Sfântul Gheorghe” – Nou din București, ctitorie a Brâncovenilor.

3. Iubire darnică pentru Biserică și popor

Iubirea milostivă a Sfintei Maria Brâncoveanu față de Casa lui Dumnezeu s-a revărsat și prin lucrarea ei de ctitoră și binefăcătoare, prezentă la numeroase mănăstiri și biserici din întreaga țară, de la bolnița Mănăstirii Hurezi, ridicată pentru îngrijirea bătrânilor și a bolnavilor fără mijloace materiale, până la rezidirea unor vechi lăcașuri de lemn prefăcute în ziduri trainice de piatră. Între ctitoriile Sfintei Doamne Maria Brâncoveanu amintim: Biserica „Sfântul Nicolae” – Dintr-o zi din București, Mănăstirea Berivoii Mari din județul Brașov, Mănăstirea Viforâta din județul Dâmbovița, bolnița Mănăstirii Hurezi și Mănăstirea Surpatele din județul Vâlcea. Aceste ctitorii sunt expresia vie a unei inimi care căuta să poarte de grijă celor aflați în suferință, celor ce slujesc Domnului și poporului pe care ea dorea să îl întărească în credință. Astfel, Sfânta Doamnă Maria Brâncoveanu nu a fost doar mamă în sensul strict biologic al cuvântului, ci a fost și o mamă duhovnicească a întregului popor pe care l-a slujit prin dărnicia și evlavia ei, o doamnă creștină evlavioasă, harnică și milostivă.

Puterea Doamnei Maria Brâncoveanu de a purta crucea suferinței venea numai din credința ei neclintită, o credință care nu s-a arătat doar în cuvinte, ci a fost trăită și mărturisită prin fapte, în cele mai grele împrejurări cu putință. Din întreaga desfășurare a vieții ei, este limpede că statornicia duhovnicească în credința creștină ortodoxă a soțului și a fiilor ei în fața morții nu a fost o întâmplare, ci rodul unei temelii puse cu răbdare în sânul familiei, temelie la care Sfânta Doamnă Maria Brâncoveanu a avut o contribuție hotărâtoare.

Curajul Sfintei Doamne Maria Brâncoveanu s-a arătat printr-o statornicie întinsă pe durata multor ani de încercare, o lumină care a devenit, mai ales pentru ceilalți membri ai familiei aflați în detenție, un mare ajutor. Într-o vreme în care frica, deznădejdea și tentația trădării credinței creștine ar fi putut cu ușurință să macine sufletele celor captivi, mai ales sub amenințarea permanentă a morții și sub presiunea zvonurilor menite să înspăimânte, prezența unei mame care nu se clătina în credință a fost, fără îndoială, un liman duhovnicesc pentru toți cei rămași alături de ea, iar acest fapt vorbește despre o tărie a sufletului care nu putea veni decât dintr-o credință profundă și neclintită în purtarea de grijă a lui Dumnezeu.

Această credință neclintită a rodit mai apoi și în felul în care Sfânta Doamnă Maria Brâncoveanu și-a petrecut ultimii ani ai vieții, retrasă din tumultul lumii la Mănăstirea Surpatele, o ctitorie a ei, unde se dedica rugăciunii. Avea o evlavie deosebită față de Maica Domnului, motiv pentru care obișnuia să meargă adesea la Mănăstirea Dintr-un Lemn din apropiere, pentru a se închina înaintea icoanei făcătoare de minuni a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Cărarea pe care o străbătea între cele două mănăstiri a rămas în amintirea locuitorilor drept „Drumul Doamnei" sau „Drumul lacrimilor", deoarece acea potecă a fost adesea udată de lacrimile pe care doamna Țării Românești le vărsa, plângându-și necontenit soțul și copiii uciși la Constantinopol în 15 august 1714.

Suferința asumată de Sfânta Doamnă Maria Brâncoveanu prin credință devine o lumină peste timp. Ea este permanent un model de femeie creștină demnă și curajoasă, o soție evlavioasă și o mamă jertfelnică, iubitoare de Biserică și de neam. Astfel, credința Sfintei Maria Brâncoveanu a devenit, prin puterea exemplului, un izvor de speranță revărsat asupra întregii familii și, mai departe, asupra întregului popor român care i-a păstrat cu evlavie amintirea. Fiii ei au mers spre moarte cu tărie tocmai pentru că fuseseră crescuți în credință creștină ortodoxă și iubire de neam; nepoții și ginerii care au rămas în captivitate alături de ea au avut, în persoana ei, o pildă de răbdare și speranță în ceasurile cele mai grele. Ea este o dovadă vie că harul lui Dumnezeu poate întări atât de mult o inimă zdrobită de durere, încât poate săvârși fapte ce depășesc puterile firii omenești.

Canonizarea Sfintei Doamne Maria Brâncoveanu, alături de celelalte 15 sfinte femei românce, arată lucrarea binecuvântată a lui Dumnezeu în mijlocul poporului român, din care s-au ridicat aceste sfinte femei, mame duhovnicești ale neamului românesc, călăuzind pe toți credincioșii spre dobândirea mântuirii prin credință, răbdare și dărnicie.

Astăzi, la momentul binecuvântat al proclamării locale a canonizării Sfintei Doamne Maria Brâncoveanu, dorim să exprimăm aprecierea și prețuirea noastră față de ierarhii, clericii și credincioșii prezenți care, cu multă dragoste, au venit să o cinstească pe această mare mărturisitoare a credinței ortodoxe, dar și o icoană a demnității și spiritualității românești.

Ne rugăm Sfintei Doamne Maria Brâncoveanu ca, împreună cu Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, cu Sfinții Martiri Brâncoveni, Constantin Voievod cu cei patru fii ai săi, Constantin, Ștefan, Radu și Matei, și sfetnicul Ianache, și împreună cu toți sfinții, să mijlocească înaintea Preasfintei Treimi să ne dăruiască tuturor pace și bucurie, sănătate și mântuire.

 

† Daniel

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române